Am condus peste 3000 de km, am mers pe jos 300 de km, am comentat un meci la 3 zile la Euro 2016, dar tot acest efort de o luna a fost rasplatit cu o experienta incredibila.

Europeanul din Franta a fost al treilea pentru mine de la fata locului. În primul, în 2000, am fost cu prietenii si am ragusit pentru România la Liege, Arnhem, Charleroi sau Bruxelles. Am trait emotii incredibile la golurile lui Viorel Moldovan, Chivu sau Ganea.

Al doilea a fost în 2004. Fara România si fara acreditare am fost reporter în Portugalia. Am realizat din punct de vedere profesional multe si am „citit” o tara a contrastelor. Lacrimile portughezilor de dupa finala de la Lisabona pierduta în fata Greciei mi-au ramas întiparite în minte. Oameni care plângeau pe strada în drum spre casa. Emotie pura!

În 2016, a fost rândul portughezilor sa produca un Maracanazo (în 1950, marea favorita Brazilia pierdea finala de acasa în fata micutei Uruguay pe celebrul stadion Maracana din Rio, iar fanii brazilieni au dat foc la mii de chitari). Eusebio, Rui Costa sau Figo nu au putut sa aduca un trofeu. Ronaldo a reusit asta, desi în finala a fost scos din joc si francezii au fost rapusi de Eder, Rui Patricio, Rafael Guerreiro sau Pepe.

Marsilia, Lyon… Islanda

Meciul de deschidere l-am trait pe o plaja din Marsilia. La Fan Zone-ul organizat de Uefa, am avut alaturi vreo 200 de englezii care s-au bucurat la golul lui Bogdan Stancu, la fel la noi. Payet ne-a adus cu picioarele pe pamânt cu un gol, trebuie sa recunoastem, minunat.

A doua poveste de la Euro 2016 a avut un impact emotional puternic. Marsilia a fost însângerata de o banda de luptatori rusi care s-au pregatit special de bataie timp de 2 ani. Englezii au crezut ca au în fata niste baieti care au consumat votca în loc de bere, dar de fapt trupele de asalt rusesti nu stiau ce ala ofsaidul si venisera cu un singur gând: sa arate lumii ca sunt numarul 1 la bataie! Pe stadion, „God save the Queen” a fost ca un mesaj de pace si meciul s-a încheiat egal.

Am lasat Marsilia pentru a urca pâna în frumosul Lyon pentru cel mai spectaculos meci din grupe. Italia – Belgia a aratat ca fotbalul italian este inovator si Conte poate da o lovitura fara a se baricada nonstop. Victoria Italiei cu 2-0 a fost sarbatorita pâna dimineata de mii de fani italieni, parca uimiti si ei de forta squadrei azzura.

La St.Etienne am redescoperit dupa 22 de ani „Cazanul” Guichard. În 94, la 18 ani, am avut sansa de a merge la St.Etienne la Franta – Romania 0-0. St.Etienne este verde (echipa din oras are alb – verde si a castigat 10 titluri, cele mai multe din istoria Frantei. Ultimul cu Platini pe teren în 81), dar într-o zi ploioasa de iunie a devenit albastru (culoarea marilor rivali din Lyon, oras aflat la o ora distanta).

Islandezii au venit pentru prima data la un turneu final si au reusit în doua saptamâni sa câstige zeci de milioane de fani. Egalul cu Portugalia lui Ronaldo a fost doar începutul. Strigatul Viking a molipsit toata Europa, numele cu „son” în coada au început sa sune nobiliar pentru toata Europa care respira fotbal.

Paris, Toulouse, Bordeaux si Nisa – viata de dinainte de atentat

Am continuat coborârea în sud, unde Nisa ne-a asteptat cu palmieri, Promenade des Anglais si rusii milionari cu iubite cu 30-40 de ani tinere. Un singur impediment: 17 grade, vânt si reprize de ploaie. Plaja de pietre de la Nisa era plina de oameni care aveau costumele de baie sub tricou, hanorac si o geaca. La fiecare iesire timida de soare, sute de oameni se dezbracau sincron pentru a prinde macar o raza.

Meciul Cehia – Spania 0-3 nu l-am cometat în mare parte din cauza politiei franceze care nu mi-a permis accesul în stadion si m-a obligat sa intru pe o autostrada super aglomerata, unde masina închiriata a ramas fara ambreaj într-un tunel. Scurtând cea mai urâta experienta din aceasta luna, am stat pe autostrada asteptând tractarile vreo 5 ore.

De la Nisa, a doua zi am luat avionul la Paris, unde pe Parc de Princes a fost Portugalia – Austria. Sa parchezi la Paris este ca si cum o suta oameni în Bucuresti ar incerca sa se urce în acelasi timp într-un taxi. Dupa o ora si jumatate de înconjurat stadionul, un voluntar (au ajutat enorm competitia) ne spune: O iei pe strada asta, mergi vreo 2 km si o sa începi sa vezi parcari subterane. Poate gasesti ceva acolo (in gândul meu: Poate???) Meciul n-a fost rau, dar fara goluri.

De la Paris am coborât cu masina peste 600 de km la Bordeaux. Drumul lung a fost placut si ne-am amuzat când am trecut pe lânga Cognac sau alte marci de vinuri de Bordeaux cunoscute. Am trait în Piata Victoriei din Bordeaux dezamagirea înfrangerii cu Albania. Am vazut meciul într-un pub în care vreo suta de francezi au vazut egalul Frantei cu Elvetia si 10 albanezi plus câteva neveste au cantat pentru echipa lor cu foc dupa prima victorie din istorie la un turneu final.

„De ce e surprizator ca Albania a batut România? Au acum acelasi numar de victorii la Euro!” a spus un specialist la L’EquipeTV dupa meciul care ne-a trimis acasa. Si omul avea dreptate, golul lui Ganea din 2000, prin care am batut Anglia, ne-a adus singur victorie în 5 turnee finale.

Bordeaux este încântator, are o boemie molipsitoare si un stadion superb. Cel mai frumos de la Euro. Arhitectura stadionului din Bordeaux te loveste si te mângâie în acelasi timp. Croatia a reusit sa bata Spania dupa un meci pe care merita sa-l vezi cu iubita care uraste fotbalul si vrei sa o convingi ca merita sa o duci pe stadion. Dupa 12 ani, spaniolii au pierdut la un European si au aratat ca sunt gata sa predea coroana.

Când spui Toulouse în România încep glumele cu „To lose” si îsi mai aduce aminte câte unu ca aici a jucat Dr. Grigore (Dragos, nu Doctorul) Cea mai mare surpriza pentru mine a fost „Ville rose”, asa cum ii spun francezii orasului Toulouse. Este frumos fara opulenta Parisului, este viu fara aroganta Costei de Azur si este atât de linistit cum îmi place mie.

Am reusit sa ma plimb prin Toulouse fara tinta si am admirat arhitectura orasului care si-a asezat stadionul pe o insula. În 98, Viorel Moldovan si Dan Petrescu le-au stins lumina englezilor la Mondial. 18 ani mai tarziu, vecinii unguri au luptat ca niciodata si au pierdut ca-ntotdeauna în fata unui Hazard parca de pe alta planeta.

Dupa 3 zile acasa

Pentru mine au urmat trei zile acasa, unde baietii mei (Vlad, 5 ani si Radu, 3 ani) si sotia ma asteptau cu bratele deschise.

Nu stiu când a zburat timpul si m-am întors la Bordeaux pentru un meci cât o istorie. Germania – Italia putea fi finala, dar nu a fost. Multi nemti si-au luat bilete înca din ianuarie convinsi de parcursul lor impecabil si de faptul ca sfertul de la Bordeaux a picat în weekend. Nemtii tot nemti, nu putea lipsi de la munca pentru nimic in lume. Unii au încercat sa reduca din costuri prin cazari Airbnb, dar când auzeau francezii ca vin la meci nu le ofereau camere. „Sunt doi prieteni din Germania care îsi doresc un weekend relaxat, cu vin si brânza de cea mai buna calitate” a fost fraza care le-a deschis usile.

Înaintea meciului am avut placerea unei discutii cu Walter Zenga, pe atunci în carti pentru preluarea nationalei României. Italianul cu sotie românca a fost comentator la Rai pentru meciurile italienilor cu gândul la un telefonul care nu a mai venit de la Burleanu. „Conte este un motivator exceptional si a reusit 110% cu ce are la dispozitie la acest Euro” spunea Zenga care a simtit însa ca Bordeaux va fi capat de linie.

Calificarea nemtilor a fost decisa la penaltyuri, iar lacrimile lui Buffon au aratat cât de mult se traieste fotbalul pe teren si indiferent de câte trofee ai acasa placerea unei victorii este uriasa.

Ultimul „HUH!”

Am lasat nostagic Bordeaux-ul pentru Paris, unde pe Stade de France a venit speritoarea de balauri. Islanda eliminase Anglia în optimi, iar francezii se temeau de o rusine istorica. Comentatorul islandez Gummy Ben a devenit la fel de celebru ca jucatorii care au uimit Europa în aceasta vara. „Nu-mi mai amintesc de Dinamo” mi-a spus atacantul care a jucat în rusinea din anii 90 dupa care orice roman a învat cum se pronunta Knattspyrnufelag (care în islandeza înseamna Fotbal Club).

Desi afara era mai frig decât la Reykjavik, francezii au darâmat si scufundat aisbergul islandez cu 4 goluri în prima repriza. Franta a câstigat cu 4-2, dar Islanda a câstigat ceva mai greu de obtinut: respectul unei lumi în care abia indraznea sa intre pe usa.

C’mon Wales!

De la Paris am revenit în orasul dintre doua râuri. Situat între Rhone si Saone, Lyon impresioneaza cu o arhitectura exceptionala si cu o viata de noapte efervescenta. „Vieux Lyon” a fost acaparat pentru o noapte de cântecele galezilor, parca si ei uimiti de faptul ca Bale, Ramsey si somerul Robson Kanu au reusit sa dea de pamânt în sferturi cu favorita Belgia. A curs berea, dar si vinul în pietele pline de terase de la poalele dealului care duce la superba biserica Notre Dame de Fourvier. Rosul a fost culoarea dominanta pentru 48 de ore in Lyon, iar Cristiano Ronaldo a plutit ireal pentru a duce Portugalia in finala.

Marsilia ne-a asteptat cu un soare neobisnuit pentru acest European, udat de ploaie de parca s-ar fi jucat în octombrie. Impunatoarea Notre Dame de la Garde supravegheaza orasul în care marea se uneste cu cerul si pamântul în acelasi loc, iar francezii au sperat ca Fecioara Maria de aur de deasupra orasului îi va ajuta sa treaca de nemti si continue marsul catre al treilea titu consecutiv acasa (Euro 84 si Mondialul 98 au fost primele). A fost seara lui Griezmann. Atacantul refuzat de Lyon pentru ca era prea mic s-a bucurat în spaniola pentru golurile împotriva nemtilor care i-au adus titlul de golgeter la Euro. „Grizou” a multumit astfel prin strigatul „Vamos” echipei sale adoptive, Real Sociedad San Sebastian si a amintit ca la Atletico Madrid face furori de mai multi ani.

Finala!

Ca si finala Mondialului din 98, meciul cu trofeul pe masa de la Euro 2016 s-a jucat pe impunatorul Stade de France. Situat în suburbia Parisului cu cele mai multe probleme de infractionalitate, St. Denis, stadionul a fost puricat la sânge de autoritatile franceze înaintea finalei. Franta era pregatita de petrecere înca de la începutul turneului, dar nu întotdeauna este pentru cine se pregateste.

Cine putea sa anticipeze ca eroul finalei Europeanului va fi Eder? Nici chiar Eder!

Atacantul care joaca în Franta, la Lille, a decis ca Portugalia poate în sfârsit sa deschida sticlele de vin de Porto pentru un trofeu major. „Suntem 11, 11 milioane în teren” a sunat campania desteapta de marketing de la Lisabona in 2016, iar Ronaldo, Quaresma, Pepe, Rui Patricio sau Eder au luptat de parca aveau fiecare câte 1 milion de inimi in piept.

A fost o victorie cu inima a fotbalului pragmatic, cu un Cristiano Ronaldo in rol de sef pe teren pâna în semifinale si de galerie la marea finala de la Paris. E si o victorie a lui Fernando Santos, omul care ne-a lasat acasa din postura de selectioner al Greciei si a venit la Lisabona cu o lectie bine învatata la Atena: meciurile decisive se câstiga mai mult cu organizarea decât cu fantezia. O fantezie pe care portughezii s-au bazat degeaba zeci si zeci de ani.

Euro 2016 a fost pentru mine o experienta extraordinara, cu fotbal inovator si cu fani pasionali (unii veneau de la 10 grade, dar au incalzit Europa) pentru ca „Fotbalul fara fani nu reprezinta nimic” (Jock Stein, antrenorul legendar care a adus Cupa Campionilor pe Celtic Park din Glasgow in anii 60)