1990, vara. Frumoasă vară. Vara în care România revenea la un Campionat Mondial dupa 20 de ani. Un Campionat Mondial care s-a jucat in țara cu cel mai frumos fotbal din acea vreme, țara în care jucau weekend de weekend Maradona, Van Basten, Gullit, Vialli, Matthaus, Klinsmann, Maldini, Zenga, Baggio, Voller, Balbo sau Caniggia.

11 APR 1995: PAUL GASCOIGNE WITH COACH ZEDEK ZEMEN BEFORE THE 2ND LEG OF THE ITALIAN CUP SEMI FINAL BETWEEN JUVENTUS AND LAZIO IN TURIN. Mandatory Credit: Allsport UK/ALLSPORT

La 14 ani reușești să găsești cele mai profunde si mai curate sentimente vizavi de fotbal, iar Mondialul din Italia a fost pentru mine primul orgasm fotbalistic. In fața unei asemenea avalanșe de vedete incredibile si cu România intr-o perioadă atât de bună, mie mi-a atras atenția un englez: PAUL GASCOIGNE. Putea fi foarte bine argentinian, spaniol sau portughez dacă priveai doar tehnica, dar odată ridicată privirea iți dadeai seama ușor ca roșcovanul cu numărul 19 era englez. Avea 23 de ani și părinții îl botezaseră Paul John după Paul McCartney si John Lennon. Așa cum m-am îndrăgostit de Beatles, la fel am simțit fiorul când l-am văzut in teren pe acest englez care reușea să rupă tiparele. Normal, am verificat unde joacă si am vazut că este cel mai bun jucător de la Tottenham Hotspur. Suna neobișnuit si chiar exotic, la fel ca și jocul exploziv si cu multă imaginație a lui Gazza. Am continuat să-l urmăresc pe Gascoigne toată cariera și am continuat să mă îngrijorez de fiecare dată când auzeam de o nouă escapadă periculoasă. Dragostea pentru Tottenham a fost adusă de Gascoigne, dar perpetuată de istoria bogată si de spiritul extraordinar al acestui club minunat îinființat în 1882, primul club britanic care a câștigat o cupă europeană.

Anii au trecut, iar dragostea pentru Tottenham a crescut. Numele Bill Nicholson, Jimmy Greaves, Dave Mackay, Martin Chivers sau Pat Jennings au căpătat o conotație magică. Osvaldo Ardiles, Ricardo Villa, Glen Hoddle, Gary Lineker, Jurgen Klinsmann sau David Ginola au intrat in familia mea fotbalistică, pentru că cine nu cunoaște istorie nu poate respecta trecutul si nu poate spera la un viitor frumos.

„Audere est facere” este motto-ul lui Tottenham, adică „A îndrăzni înseamnă a face”. Tocmai acestă încăpățânare de a reuși îmi place la nebunie! Nu trebuie să ai cei mai mulți bani din lume și nu trebuie să ai cei mai mulți fani din lume, ci voința de a dovedi că prin muncă poți reuși este valoarea care mă atrage. Noul proiect cu Pochettino, șef de șantier este tot ce îmi trebuie ca fan al lui Tottenham. Argentinianul a dovedit că este capabil și are cunoștiințele necesare pentru a ne conduce către titlul de campioană pe care îl visăm de peste 55 de ani. Cu Kane, cu Alli, cu Lloris, cu Dier, cu Eriksen, cu Vertonghen, cu Alderweireld chiar se poate! Așa cum scrie mare la White Hart Lane: Dacă nu îndrăznești, nu vei reuși niciodată.