În istorie, oamenii au fost ghidați de orgolii si pasiuni. Fanii echipelor de fotbal s-au poziționat conform cu standardele societății și au acționat mai mereu instinctual. Educația, mediul si firea fiecarui fan l-a poziționat pe acesta într-una din cele două categorii: Huligan sau Ultras. Cele două mari tendințe observate în ultimul secol în peluzele stadioanelor sunt deja obiect de studiu pentru psihologi renumiți. Astăzi vă propun să vedem istoria, diferențele, dar și asemănările dintre ele.

Hooligans

Huliganismul este considerat un comportament nesăbuit și distructiv. Acțiunile precum bătaia, vandalismul și intimidarea sunt impuse de fanii cluburilor de fotbal asociați cu huliganismul. Comportamentul se bazeaza adesea pe rivalitați între diferite echipe și conflictul poate avea loc înainte, în timpul sau după meciurile de fotbal. Participanții adesea aleg locațiile departe de stadioane pentru a evita arestarile, dar conflictul poate izbucni spontan în interiorul stadionului sau pe străzile din jur.
Huliganismul poate varia de la strigătele și bătăile la scară mică până la revolte uriașe, în care grupurile se atacă reciproc cu arme (inclusiv sticle, pietre, cuțite, machete și pistoale). În unele cazuri, bătăile din stadion au făcut ca fanii să fugă, iar rănile au fost multiple, atunci când gardurile sau pereții s-au prăbușit sub presiunea mulțimii. În cele mai extreme cazuri, huliganii, poliția și spectatorii au fost uciși, iar forțele de ordine au intervenit cu gaze lacrimogene, vehicule blindate și tunuri de apă.

Începuturile fenomenului Hooligans

Primul caz de violență în fotbal este necunoscut, dar fenomenul poate fi urmărit înapoi în Anglia din secolul al XIV-lea. În 1314, Edward al II-lea a interzis fotbalului (în acea perioadă, o activitate violentă, implicând sate rivale care loveau vezica unui porc), deoarece credea că meciurile ar putea duce la tulburări sociale. Potrivit unui studiu academic al Universității din Liverpool, conflictul de la un meci din 1846 din Derby, Anglia, a necesitat o citire a „actului de revoltă” . Aceeași lucrare a identificat, de asemenea, „pitch invasion” ca un eveniment comun în anii 1880 în fotbalul englez.
Primele cazuri de huliganism de fotbal înregistrate în jocul modern se presupune că au avut loc în anii 1880 în Anglia, perioadă în care grupurile de susținători se intimidau între ele și băgau frica în arbitri și jucătorii adverși. În 1885, după ce Preston North End a bătut Aston Villa cu 5-0 într-un meci amical, ambele echipe au fost lovite cu pietre, atacate cu bastoane, lovite cu pumnii și scuipate. Un jucător din Preston a fost bătut atât de rău încât și-a pierdut conștiința. Anul următor, fanii Preston s-au bătut cu fanii Queen’s Park Rangers într-o gară – prima presupusă manifestare a huliganismului de fotbal în afara stadioanelor. În 1905, un număr de fani din Preston au fost judecați pentru huliganism, inclusiv o femeie de 70 de ani „beată și pusă pe bătaie”, după meciul cu Blackburn Rovers.
Între cele două războaie mondiale, nu s-au înregistrat cazuri de huliganism de fotbal (deși terenul Millwall a fost închis în 1920, 1934 și 1950 după diverse probleme legate de comportamentul fanilor). Fenomenul a recâștigat apoi atenția presei la sfârșitul anilor ’50, din cauza reapariției violenței în fotbalul latino-american. În sezonul 1955-56, fanii Liverpool și Everton au fost implicați într-o serie de incidente și, până în anii 1960, în Anglia au fost raportate 25 de cazuri de huligani condamnați.

Huliganismul a fost asociat cu fotbalul incă de la început. Cele mai mari rivalități au fost  între cluburi din același oraș sau zonă.  La începutul anilor 1960, huliganismul a devenit din nou o problemă serioasă. Acest lucru a fost exprimat ca parte a rebeliunii tinerilor, a creșterii ratei criminalității juvenile și a noilor mișcări, precum Teddy Boys. Stadioanele de fotbal au început să fie percepute ca un loc unde luptele pot începe cu ușurință. În timp, huliganismul de fotbal a început să preia structura coerentă a grupurilor de astăzi. Aceste grupuri au ieșit din clasele muncitoare din cele mai importante orașe. Aceste alianțe s-au format între tineri în zilele de meci și au ocupat peluzele din spatele porților. Acest lucru a dus la dezvoltarea unui puternic sentiment local care trebuia apărat împotriva grupuri rivale. Ca urmare, a fost construită o rețea națională de bande rivale și luptele au început să devină ceva normal.


În anii 70 și 80, huliganismul s-a răspandit rapid în toată Europa. Sute de oameni au fost uciși, iar autoritățile britanice au fost primele care au reacționat. După Heysel si Hillsborough, activitatea huliganilor s-a mutat de pe stadioane. Asta nu înseamnă că lupta lor s-a încheiat. Internetul și telefoanele mobile au adus o nouă etapă în acest fenomen, iar bătăile s-au mutat în locuri ferite de ochii polițiștilor.

Ce au comun Londra, Atena, Burnley, Stockholm, Sheffield și Buenos Aires cu Milano, Rio de Janeiro, Belgrad, Charleroi, Marsilia, Varșovia și Munchen? Toate acestea au avut incidente legate de huliganism în ultimii ani. Deși huliganismul este cel mai ușor asociat cu suporterii echipelor din Anglia, nu este exclusiv o problemă a lor. Alte țări au și ele huligani de temut. Deși susținătorii englezi par să provoace mai multe probleme în străinătate, există manifestări ale huliganilor în țări precum Olanda, Polonia, Germania, Rusia, Italia și Spania.

Expasiunea Hooligans

Huliganismul german are o reputație serioasă, grupurile sale fiind legate de organizații de extrema dreaptă, care au devenit mai răspândite de la căderea zidului Berlinului în 1989. Alte țări au fost, de asemenea, afectate. În Franța, un arbitru asistent a fost lovit de o torță în timpul unui meci de fotbal de la Strasbourg. Olanda a fost de asemenea afectată de suporterii lui Den Bosch. Timp de trei zile un meci a fost suspendat, după ce un fan a fost împușcat. Totul începe la echipele de club, dar probleme foarte mari sunt și atunci când huliganii se întâlnesc la Campionatele Mondiale și Campionatele Europene. Nu este deloc surprinzător faptul că singurul turneu de fotbal major, care a avut loc în ultimii ani și care nu a fost afectat de violență, a fost Cupa Mondială din 1994 din SUA. Huliganismul nu mai este de mult doar în limba engleză, ci a devenit o temă de discuție europeană și mondială.

Ultras

Ultrașii sunt fanii din fotbal care pun accent pe fanatism și spectacolul din peluze. Acest fenome se manifestă mai ales in Europa, dar în ultimii 10 ani s-a răspândit și în America de Nord sau Asia. Tendința comportamentală a grupurilor ultras include torțelor, sprijin vocal în grupuri mari și afișarea de bannere pe stadioane de fotbal, toate proiectate pentru a crea o atmosferă care susține propria lor echipă și intimidează adversarii și suporterii rivali.

Acțiunile grupurilor ultras pot fi extreme și sunt uneori influențate de ideologii politice sau opinii asupra rasismului. În ultimele decenii, cultura ultras a devenit un punct important al mișcării împotriva comercializării sportului și a fotbalului în particular.
Originea mișcării ultras este contestată, grupuri de susținători din diferite țări au pretenții de fondatori. Nivelul de dispută și de confuzie este ajutat de o tendință contemporană (în principal în Europa) de a clasifica toate grupurile de suporteri fanatici ca ultras. Grupurile de suporteri cu un comportament ultras au fost prezente în Brazilia din 1939, când a fost formată prima organizație torcida. Inspirat de torcida și ce au văzut la Cupa Mondială din 1950, suporterii lui Hajduk Split au format Torcida Split pe 28 octombrie 1950. Grupul este adesea citat ca cel mai vechi grup ultras din Europa.

Țara cea mai asociată cu mișcarea ultras este Italia. Primele grupuri ultras italiene au fost formate în 1951, cel mai îndreptățit săți aroge păternitatea fenomenului in Italia fiind Fedelissimi Granada Torino. Anii 60 au văzut răspândirea și dezvoltarea continuă a culturii ultras prin formarea grupurilor Fossa dei Leoni Milan și Boys San Inter. Termenul Ultras a fost folosit ca nume pentru prima dată în 1969, când suporterii Sampdoriei au format Ultras Tito Cucchiaroni, iar fanii din Torino au format Ultras Granata. Stilul de sprijin care ar deveni sinonim cu fotbalul italian a fost dezvoltat cel mai mult în anii ’70 când s-au format mai multe grupuri în antiteză cu tot ce presupunea cultura „tradițională” de pe stadioane. Coregrafiile, mesajele ironice sau ofensatoare, steagurile uriașe, tobele și focurile de torțele au devenit norme într-o lume a peluzelor care se schimba ireversibil. De asemenea, în acel deceniu violența și neliniștea societății italiene s-a suprapus cu mișcarea ultras, iar peluzele au fost din ce în ce mai divizate din cauza imixtiunii politicului.

Miscarea ultras sa răspândit în întreaga Europă în anii 1980, 1990 și 2000, începând cu țările cele mai apropiate de Italiei. Efectele asupra culturilor fotbalistice ale țărilor implicate au fost mai profunde în unele și mai puțin în altele, în funcție de nivelul de organizare în rândul fanilor. Germania, Belgia și Olanda, trei țări ale căror culturi fotbalistice au fost mai mult influențate de fotbalul britanic în trecut, au cunoscut schimbări semnificative. Fotbalul englezesc este un exemplu rar al unei culturi fotbalistice în Europa care nu a fost puternic influențată de mișcarea ultras.

Grupările Ultras se concentrează, de obicei, în jurul unui grup de fondatori sau lideri (care tind să dețină controlul executiv), cu subgrupuri mai mici organizate după locație, prietenie sau poziție politică. Ultrașii se diferențiază prin diferite stiluri și dimensiuni de steaguri care poartă numele și simbolurile grupului lor. Unele grupări ultras își vând propria imagine pentru a strânge fonduri pentru efectuarea de acțiuni sau coregrafii. Un grup ultras poate număra de la o mână de fani la sute sau mii. Grupurile Ultras au adesea un reprezentant care se află în legătură regulată cu proprietarii de cluburi, în special în ceea ce privește biletele, alocările de locuri și facilitățile de stocare a materialelor . Unele cluburi oferă grupuri cu bilete mai ieftine, camere de depozitare pentru steaguri și bannere și acces rapid la stadion înainte de meciuri pentru a pregăti spectacolul dinaintea sau din timpul meciurior. Aceste tipuri de relații favorizate sunt deseori criticate atunci când grupurile sau anumite persioane din anturajul lor abuzează de puterea lor.
În timp ce grupările ultras pot deveni violente, marea majoritate a meciurilor la care participă ultrașii sunt fără incidente majore.

Fiecare grup are un stil propriu, cum ar fi să facă mai multe coregrafii și spectacole pirotehnice, iar unele au tendința de a folosi mai mult stilul vechi englezesc, în care fiecare grup are propriul său mod de a încuraja echipa. Există însă tendințe la nivel național, cum ar fi: rușii provoacă bătăi organizate, cu tabere egale , fără arme, pur și simplu luptă corp la corp, în timp ce turcii, sârbii, grecii sau croații sunt mai fanatici și pot utiliza în bătăi spontane sau organizate cuțite, arme, sau pietre.

Fenomenul Ultras in România

Fenomenul ultras a fost mai răspândit în România decât cel hooligans încă de la mijlocul anilor 90. Fanii celor mai importante echipe din România au populat peluzele si au preluat modelul italian. Au apărut astfel grupările ultras la București, Timișoara, Craiova, Cluj, Ploiești sau Constanța. Odată cu ele si spectacolul la cele mai importante meciuri, dar și problemele cu forțele de ordine. Ca și in Italia, multe dintre grupările ultras importante din România s-au divizat și chiar au dispărut în ultimii 20 de ani.