Parcurgerea, nu neapărat cu un ochi critic, dar cu oarecare simț de răspundere a istoriei, ne va fi suficientă pentru a înțelege că, indiferent de perioadă, politicul s-a amestecat în tot și în toate pentru a-și atinge țelurile.

Indiferent că a fost vorba de o religie, de o ideologie sau de o persoană, abilii păpușari care trăgeau sforile au știut să manevreze și să transforme orice li s-a părut util într-o unealtă cu ajutorul căreia și-au edificat și întărit interesele.

Nici sportul (fotbalul cu precădere) nu a scăpat neinfectat de acest virus al pragmatismului demonic.

În data de 28.10.1922, partidul fascist venea la putere în Italia, având să apese, cu bocancu-i jegos, pe jugulara lumii, sufocând-o prin teroare, minciună și propagandă.

Posesorul de drept al bocancului a fost, încă de la început, Benito Mussolini.

Un suferind al maniei grandorii, Mussolini, un tip carismatic de altfel, se înfățișa deseori la temperaturi foarte scăzute, în timp ce schia, la bustul gol, pentru a-și demonstra robustețea, fizicul atletic, dar și rezistența. Totul era despre imagine și despre percepția celorlalți.

Exact aceste două elemente l-au făcut să-și îndrepte atenția spre fotbal, un domeniu de care era profund dezinteresat, neasociindu-l cu o activitate demnă de un bărbat adevărat, vânjos, viril.

Cu toate astea, succesul pe care l-a înregistrat acest sport la nivel mondial nu putea trece neobservat de un maestru al manipulării.

Motivat de aspirații imperiale, cu trompetele victorioase ale Imperiului Roman încă răsunându-i ademenitor în urechi, Mussolini visa să îngenuncheze întreaga planetă, pentru a o așeza acolo unde îi era locul: la picioarele Italiei.

Pentru a înfăptui însă acest lucru, el trebuia să își facă mai întâi propriul popor să creadă asta și, mai apoi, întreaga lume. Abia după aceea se putea apuca de anexat teritorii.

Presa era a lui, de opoziție se ocupase cu mult timp în urmă. Avea nevoie de altceva, de ceva cu un impact la scară mondială: fotbalul.

În 1934, Campionatul Mondial s-a desfășurat în Italia. Și-a adus jucăria acasă, pentru a fi sigur că dispune de ea după pofta inimii.
Scopul nu era un secret pentru nimeni. Italia trebuia să organizeze un turneu grandios, care să redea măreția țării și, bineînțeles, să-l câștige pentru a-și demonstra superioritatea.

Zis și făcut. Spre deosebire de alte turnee finale, care au fost organizate de organe abilitate în acest sens, Cupa Mondială din ’34 a fost desenată de mâna fermă a lui Mussolini.

În primul tur, țara gazdă a demolat SUA cu scorul de 7-1. În faza următoare (sferturile de finală) Italia a întâlnit Spania. Zarurile fuseseră aruncate încă dinainte de începutul competiției, dar acest lucru n-a devenit clar decât după meciul cu Spania.

Într-o primă fază, ibericii au reușit să țină piept Italiei, remizând 1-1. La rejucare însă, italienii au câștigat cu 1-0 și au mers mai departe. Ceea ce este important de menționat este maniera în care s-a arbitrat meciul. Gazdele au practicat un joc extrem de dur, fără menajamente și milă, dar și fără a fi sancționați.

Deciziile dubioase au planat deasupra ambelor meciuri.

Lucrurile devin și mai interesante odată cu semifinalele, unde adversarul era Austria, favorita principală la câștigarea turneului, cea mai bună echipă din perioada respectivă.

Având un adversar pe măsură, Mussolini a plusat. El a desemnat toți arbitrii pentru fiecare meci al acelei ediții. Chiar și așa, acest lucru nu i s-a părut suficient în fața austriecilor, așa că, în seara de dinaintea meciului, liderul fascist l-a invitat la cină pe arbitrul semifinalei, explicându-i, într-un cadru mai puțin formal, ce trebuia să facă.

Tactica perfectă a „managerului” Mussolini nu a dat greș, Italia având a se impune cu 1-0. Jucătorii austrieci, care au trăit suficient cât să își spună povestea, își amintesc că arbitrul nu doar fluiera în favoarea Italiei, dar uneori se interpunea în calea baloanelor, afectând grosolan jocul de pase al austriecilor. La nivelul ăsta juca Mussolini.

Probabil impresionat de calitatea arbitrului, Mussolini l-a desemnat pe același cavaler al fluierului și pentru marea finală (singura dată în istorie când s-a întâmplat acest lucru). Din nou, cu o seară înainte, Mussolini are o întrevedere cu complicele său, care se conformează și îl ajută să își îndeplinească obiectivul: Italia campioană mondială după 2-1 cu Cehoslovacia.

Fascismul confirma. Mussolini își consolida poziția. Așa cum a promis, prin intermediul fascismului a reușit să revigoreze Italia, să o transforme într-o putere mondială, legitimându-se și în fața propriului popor.

Rețeta succesului lui Mussolini a ajuns și la urechile lui Hitler, un alt maestru al manipulării și al decepției.

Germania însă nu avea o echipă de fotbal competitivă, așa că omologul neamț al lui Mussolini a întâmpinat unele dificultăți, pe care însă le-a depășit cu brio.

 

VA URMA