În prima parte a acestei serii, care și-a propus să evidențieze legătura dintre politic și fotbal, am discutat despre Italia, Mussolini și Cupa Mondială din 1934 (o puteți găsi aici). Astăzi ne vom îndrepta atenția către Hitler care își pregătea țara de război.

În 1933, Adolf Hitler a scos Germania din Liga Națiunilor (precursoarea ONU), pregătindu-se de război.

Avea însă nevoie de timp, nu trebuia să expună lumii intențiile sale, așa că a mers și el la sigur mizând pe fotbal.

Doi ani mai târziu, în ’35, Germania s-a deplasat în Anglia pentru a disputa un meci amical cu o echipă a Angliei net superioară. De ce a făcut asta chiar dacă știa că o să piardă? Pentru că, spre deosebire de Mussolini, nu avea nevoie să câștige, nu încă. Trebuia să puncteze la capitolul imagine. Oamenii deja bănuiau intențiile sale ascunse, iar nemții erau văzuți drept monștri. Aceste lucruri trebuiau corectate.

Așadar s-a organizat un meci amical pe marginea căruia presa și-a făcut treaba cu vârf și îndesat. Partida a fost câștigată de Anglia cu 3-1, însă Hitler s-a impus pe tabela impresiei generale.

Ziarele au scos în evidență cât de fairplay au fost jucătorii germani, care nu au faultat niciodată! O întrecere sportivă între două țări prietene, cu oameni care se iubesc și care se respectă. Imaginea Germaniei era cu totul alta după partida cu Anglia. Hitler chiar știa cum să câștige timp.

Bine, bine, Germania își mai cosmetizase imaginea la nivel global, dar nu putea fi satisfăcută cu ideea de țară inofensivă și afabilă. Asta i-a servit lui Hitler până într-un anumit punct. Când a trecut de el a urmat partea a doua, partea unde, asemenea Italiei, trebuia să se erijeze într-o putere de necontestat.

Cu fotbalul nu îi mergea, nici nu se amăgea cu această speranță. Cum însă dictatorul german a întruchipat o persoană extrem de descurcăreață, a găsit el cum să rezolve și acest neajuns: Olimpiada de la Berlin din 1936.

Chiar dacă Germania a fost țara cu cele mai multe medalii câștigate, Hitler a fost de două ori umilit pe parcursul Jocurilor Olimpice. Și nu va uita asta.

Primul eveniment rușinos a fost când atletul american de culoare, Jesse Owen, a câștigat, în mod surprinzător cursa de 100 de m.

Al doilea moment, de o penibilitate infinit mai mare, a fost meciul dintre Germania și Norvegia. Până la această partidă Hitler nu asistase niciodată la un meci de fotbal. Asigurat însă de consilierii săi că nordicii sunt o pradă ușoară și că victoria va fi una facilă, Fuhrerul s-a prezentat pe stadion. Mare i-a fost mirarea, dar și supărarea, când la final norvegienii s-au impus, învingând țara organizatoare chiar sub privirile neputincioase ale celui care, în câțiva ani, avea să pună în gardă întreaga planetă.

Acest eșec i-a rămas întipărit în minte și voia, cu orice preț, să-l înlocuiască, nu doar în memoria lui, dar și în a celorlalți, cu un succes răsunător.

După ce Germania a anexat Austria în 1938  sub pretextul că austriecii sunt, de facto, nemți, Hitler a decis contopirea celor două echipe de fotbal, nu înainte însă de a organiza un meci amical între naționale pentru a arăta lumii, încă o dată,  că Germania este o țară binevoitoare, plină de solicitudine și nu un monstru cuceritor care tocmai a înghițit o țară.

După acest amical a urmat Cupa Mondială din Franța, unde Hitler spera să se impună și să îmbrace mantia intangibilității pe care o purtase și Mussolini în 1934.

Problema lui și a acoliților săi a fost că s-au lovit de ceva mai presus de propagandă, de interese și de intimidare. Au avut în față oameni simpli, dar înarmați cu principii și idealuri, apărați, poate nu fizic, dar sufletește de credința în bine și motivați de strigătele îndurerate ale propriei patrii care era asimilată cu forța.

Aceste persoane superioare au avut și un lider, Matthias Sindelar pe numele său. Cel mai bun atacant al momentului, Sindi, cum era poreclit de ai săi prieteni de suferință, era iubit și idolatrizat de o țară întreagă. Probabil că asta l-a îndatorat și mai mult și i-a dat curajul să-l sfideze pe Adolf Hitler cu prețul vieții.

În meciul amical de care am vorbit, dintre Germania și Austria, nemții trebuiau să se impună, era firesc. Ca să nu existe surprize de tip Norvegia, Austriecii, în special Sindelar, au fost sfătuiți s-o lase mai moale.

Refuzând să facă jocul cotropitorilor, Sindi și colegii săi au apărat interesul patriei și mândria națională așa cum au știut ei mai bine: prin fotbal. Austria s-a impus cu 2-0, iar Sindelar a marcat o dată.

La câteva săptămâni după această ispravă iscălită cu cea mai nobilă cerneală, Sindi a fost găsit mort, împreună cu iubita sa, o italiancă. Cauza morții a fost intoxicare cu monoxid de carbon.

Multe persoane, inclusiv colegi de-ai săi simțeau mirosul de nazist lângă acel monoxid de carbon, însă nu s-a putut dovedi nimic. Țara era controlată de ei, cum s-ar fi putut una ca asta? Ba mai mult, conform legislației în vigoare, dacă moartea cuiva survenea în urma unei crime sau a unui act suicidal, persoana în cauză nu beneficia de onoruri militare. Așadar, s-a renunțat la orice anchetă și s-a pus totul sub semnul accidentului pentru ca Sindelar să fie onorat, pe ultimul drum, de o țară întreagă.

Timpul însă nu așteaptă pe nimeni și are o memorie scurtă. Incidentul a fost repede uitat, iar atenția lumii s-a îndreptat către Franța, țara gazdă a Cupei Mondiale din 1938.

Cum am menționat anterior, ambițiile lui Hitler erau dintre cele mai înalte. Cu toate acestea, norul rușinii l-a urmărit și în Franța pentru că noua echipă a Germaniei (formată din 5 austrieci și 6 nemți) a fost eliminată încă din primul tur de Elveția. Chiar dacă nemții începuseră promițător, marcând rapid de două ori, pe parcursul meciului austriecii și germanii au început să joace unii împotriva altora ceea ce a facilitat o revenire a elvețienilor, care s-au impus cu 4-2. Hitler se făcea din nou de râs.

De partea cealaltă, Mussolini sfida orice și pe oricine. Primul meci al italienilor a fost împotriva Franței, o  adversară ideologică. Cum italienii se considerau infailibili, Mussolini a schimbat clasicul echipament al Italiei cu unul negru, culoare a fascismului, care trebuia să simbolizeze victoria acestei ideologii politice asupra lumii.

Italia învinge tot până la final și se încoronează pentru a două oară, înveșmântată în culoarea terorii de această dată, regina lumii.

Dar Mussolini și Hitler nu au fost singuri. Ei au mai avut un aliat, cu aceleași preocupări și convingeri, care însă s-a făcut remarcat mai târziu. Acesta era nimeni altul decât Franco.

 

VA URMA