Iată-ne ajunși și la ultimul episod al seriei „Fascismul și fotbalul”. În prima parte am vorbit despre cum Mussolini, într-o încercare disperată de a impune ideea supremației Italiei, a fraudat Cupa Mondială din 1934. Doi ani mai târziu, Hitler îneca și el noblețea sportului în mlaștina politicului, mârșăvie despre care am discutat mai pe larg în partea a doua.

Astăzi ne vom concentra atenția asupra celui de-al 3-lea mare reprezentant al fascismului, Franco.

Spania nu a participat la Cupa Mondială din 1938 pentru că se afla în plin război civil (1936-1939). După ce acesta a luat sfârșit, Franco a devenit stăpân  absolut peste o țară dezbinată și săracă.

La finalul celui de-al doilea război mondial, Hitler și Mussolini erau de domeniul trecutului, fuseseră învinși. Franco însă de-abia urma să-și facă simțită prezența. Pentru a nu avea soarta celor 2 dictatori, el a trebuit să se izoleze, Spania neavând niciun contact cu țările europene, ceea ce a aruncat-o într-o perioadă cruntă, în care a sărăcit total.

Pentru că avea nevoie urgentă de capital politic, Franco a învățat de la predecesorii săi politici arta propagandei prin fotbal. Cum însă Spania nu avea o echipă națională deosebită și având exemplul proaspăt al lui Hitler, Franco s-a reorientat către echipele interne.

Așa a ajuns Real Madrid echipa franchistilor, care au îngrozit întreaga Spanie. La polul opus, din dorința de răzbunare și dintr-o sete nebună de dreptate, republicanii (adversarii franchistilor în războiul civil) și-au ales și ei o echipă: Barcelona. Acum putem avea o idee mai clară despre ce au însemnat aceste două cluburi în istoria Spaniei și câtă încărcătură au stat în duelurile interne.

Chiar dacă Real Madrid era echipa puterii, universul parcă se simțea dator față de republicani pentru abuzurile la care erau supuși aceștia de Franco, astfel încât în primii ani madrilenii nu au câștigat niciun campionat, pe când catalanii s-au impus de 5 ori!

Dreptatea părea că învinge, chiar dacă nu într-o formă satisfăcătoare. Asta nu avea însă să dureze foarte mult, deoarece Franco a mers până la capăt.

Fotbalistul momentului în anii ’50 era argentinianul Di Stefano. Fiind cel mai bun, toți și-l doreau, iar asta nu a reprezentat altceva decât o nouă dispută între Real Madrid și Barcelona.

Se pare că Barcelona a fost mai rapidă și mai abilă, astfel că Di Stefano aproape semnase cu ei (chiar a jucat 3 meciuri amicale în tricoul catalanilor). Franco și regimul său totalitar nu puteau accepta asta, nu după ce ani la rând fuseseră bătuți de cei pe care îi considerau inferiori.

Când Barcelona era foarte aproape de a semna cu Di Stefano, Franco a făcut presiuni asupra președintelui Barcelonei pe care l-a amenințat și șantajat, astfel că acesta s-a retras din cursă, iar Di Stefano a ajuns jucătorul celor de la Real.

În timpul Războiului Rece, Spania lui Franco a fost aliata SUA împotrivă Rusiei, deoarece sovieticii au susținut republicanii în timpul războiului civil, pe care l-au pierdut din cauza trupelor trimise de Mussolini și Hitler în ajutorul lui Franco.

Pentru că Rusia era inamicul public numărul 1, Spania făcea orice îi stătea în putință pentru a se răzbuna. De pildă s-a transformat într-o gazdă extrem de primitoare pentru refugiații care reușeau să scape din Rusia. Așa a ajuns Pușkaș în Spania și să joace pentru Real Madrid.

Iată-ne ajunși în 1960, anul în care s-a desfășurat prima ediție a Campionatului European. O nouă competiție de anvergură, un nou prilej de dispută ideologică și propagandistică. Nimeni nu își permitea pași greșiți, de aceea lucrurile au devenit foarte interesante când, după tragerea la sorți, Spania disputa primul meci împotriva Rusiei.

Miza fiind infinit mai mare decât rezultatul din teren, Franco a decis retragerea Spaniei din competiție, temându-se de forța rușilor.

Patru ani mai târziu, când însăși Spania a găzduit Campionatul European, sorții au adus din nou aceste două țări față în față. Acum Franco nu mai putea să se retragă, tot ce construise s-ar fi putut prăbuși sub greaua apăsare a rușinii.

N-a fost cazul. Spania a câștigat cu 2-1, alimentând printr-o manipulare grețoasă ideea superiorității spaniolilor și a fascismului, curent ce avea să se stingă în 1975, anul morții lui Franco.

Istoria, în neprevăzutul ei, are uneori bunăvoința ca, după multe neajunsuri și supărări, să bucure oamenii printr-o înlănțuire idilică a evenimentelor. În anul morții lui Franco, Barcelona a disputat un meci, pe teren propriu, împotriva celor de la Real Madrid, la finele căruia catalanii s-au impus cu 2-1.

O victorie care semnifica înfrângerea definitivă, atât la nivel fizic, dar și simbolic a lui Franco și a regimului de teroare și groază. Niciodată o victorie a Barcelonei nu a fost mai dulce și nu a fost celebrată cu mai multă pasiune ca în 1975.

Iată cum sportul, care produce acum atâta bucurie și care, deseori, reprezintă un refugiu atât de necesar, a servit de-a lungul istoriei ca unealtă a celor mai periculoși indivizi.

Mussolini, Hitler și Franco n-au avut remușcări. Au fost vizionari, au fost oportuniști. Nu au ținut cont de mijloace, ci doar de rezultate. Au servit o pâine amară și un circ ieftin, dar care s-a vândut.

Cu o abilitate diabolică și înspăimântătoare, cei 3 dictatori ne-au arătat cum orice lucru și orice activitate poate fi alterată și folosită în scopuri josnice.

Fotbalul a trecut prin mâini murdare și a fost infectat. Sperăm ca măcar acum acesta să fie într-o stare mai bună și să nu aflăm, peste ani, că și noi am fost victimele unor oameni fără scrupule, care ne-au furat și ultima plăcere pentru unele interese cu iz de necinste.