Fiorul totalitarismului a cuprins și îngrozit întreaga Europă odată cu victoria bolșevicilor lui Lenin. O așa zisă revoluție, care a beneficiat de multă șansă, dar mai ales de incompetența opoziției, avea să schimbe soarta a milioane de oameni. Libertatea suferea o necruțătoare lovitură, al cărei ecou avea să fie auzit de multe generații.

Drumul către putere, în special pe cel care aleargă reprezentanții regimurilor absolutiste, este pavat cu ipocrizie, poate chiar cu victime, dar niciodată cu regrete. Astfel, persoane dintre cele mai îndepărtate de ideea de umanitate, au sugrumat cu mâinile lor reci, moarte, orice a fost bun și nobil pentru a se instala în vârful lanțului trofic.

Nu s-au dat înlături de la nimic. Oricine și orice putea servi scopului lor. Oameni obișnuiți, artiști, sportivi sau chiar preoți au fost mesagerii virusului propagandistic, care s-a metamorfozat sub forma cărților, articolelor, melodiilor sau chiar a unor meciuri de… fotbal.

Într-o țară cum era Uniunea Sovietică, noțiunea de „drept” era diluată de interesele oamenilor de partid. Fie că vorbim de armată sau de serviciile secrete, fiecare om de rang înalt din aparatul comunist dorea să pună mâna pe o parte cât mai mare de putere, dispus fiind să neglijeze orice urmă de morală.

În această junglă ideologică, plină de prădători înfometați, înnebuniți de mirosul puterii, omul simplu, de rând devenea fie victimă colaterală, fie o unealtă care avea să fie aruncată și uitată după ce-și va fi îndeplinit micuțul rol.

Totuși, orice deșert își are oaza lui. În acest caz, deșertul înghețat al Uniunii Sovietice avea mai multe astfel de locuri ferite de meschinăriile lumii înconjurătoare: stadioanele.

Fotbalul era deja un sport foarte popular, spectaculos, cu mare priză la public. Însă într-o regiune cum era cea sovietică, fotbalul reprezenta mai mult decât un mijloc de petrecere al timpului liber, însemna un refugiu temporar, iar stadionul devenea o mică bucățică de rai, uitată pe un pământ înghețat, neroditor, unde omul putea să fie el însuși.

Chiar dacă Stalin nu era la început interesat de acest sport, câteva personaje din jurul său au intuit ce foloase ar putea să tragă din acest joculeț care captiva sute de mii de oameni.

În perioada respectivă, Moscova avea patru echipe: CSKA Moscova (echipa armatei), Torpedo Moscova (echipa producătorului de mașini Zil), Lokomotiv Moscova (echipa ministrului transportului) și Dynamo Moscova (echipa serviciilor secrete). După cum putem observa, instituțiile cele mai importante din aparatul de stat rusesc și-au înființat câte o echipă care nu era nimic altceva decât o armă, deghizată într-un sport nevinovat, de lichidare a rivalilor politici.

Un acolit de-al lui Stalin, șeful KGB, Lavrenti Beria, era președintele de onoare al echipei Dynamo Moscova. Un împătimit al fotbalului și un om suficient de ambițios încât să ordone execuția a mii de oameni fără să clipească. Acesta era Beria, unul dintre cei mai puternici oameni din Uniunea Sovietică la acea vreme.

Cu fiecare ocazie, Beria se folosea de autoritatea lui pentru a își ajuta echipa să câștige. Chiar și în Uniunea Sovietică acest gen de practici nu era văzut cu ochi buni de toată lumea, astfel că Beria și-a făcut un dușman din Alexander Kosarev, secretarul Ligii Tinerilor Comuniști.

Neputând să rivalizeze cu șeful KGB pe scena politică, Kosarev a mutat locul desfășurării bătăliei pe terenul de fotbal, înființând, împreuna cu frații Starostin, echipa Spartak Moscova. Numele nu este deloc întâmplător. Dorind a fi o echipă a omului de rând, care să înglobez deopotrivă angoasele și speranțele acestuia, numele cu rezonanțe războinice Spartacus, înfățișa perfect ideologia acestei entități sportive.

Cel mai mare dintre frații Starostin, Nikolai, era și căpitanul echipei de fotbal a Uniunii Sovietice și a îmbrățișat cu toată dragostea acest nou proiect, ce era, de fapt, un act de rebeliune inițiat în numele libertății.

În anul 1936 fusese aranjată o partidă demonstrativă între Dynamo și Spartak, chiar în Piața Roșie, la care trebuia să asiste și Stalin. De teamă ca lucrurile să nu degenereze, Dynamo s-a retras, iar Spartak a organizat un meci de 40 de minute între proprii săi jucători. La această demonstrație a rămas și Stalin care a fost plăcut surprins de ceea ce avea fotbalul de oferit. Victoria temporară a lui Kosarev asupra lui Beria nu avea să dureze foarte mult. Doi ani mai târziu, în 1938, Kosarev este arestat și executat, fiind acuzat că este un „inamic al statului”.

Chiar dacă Beria controla KGB-ul și putea, practic, condamna pe oricine, nici măcar el nu putea să ucidă o idee. Prin urmare, proiectul inițiat de Kosarev era dus mai departe, cu mult succes, de Nikolai Starostin.

La doar un an după moartea fostului secretar al Ligii Tinerilor Comuniști, Spartak era la un pas de a realiza o dublă istorică (campionat – cupă). În semifinalele Cupei, Spartak avea însă de depășit echipa serviciilor secrete, Dynamo. În confruntarea directă s-a impus Spartak, însă Beria nu a putut suporta o asemenea umilință, iar meciul s-a rejucat după o lună. Altă dată, același deznodământ, iar Spartak avea să câștige și actul final.

Anul 1942 este unul plin de turbulențe pentru rusul de rând, bulversat de cel de-al Doilea Război Mondial și de invazia naziștilor. Profitând de aceste momente de confuzie generala, Beria ordonă arestarea lui Starostin, acuzându-l că este un „inamic al statului” și că, lucru foarte neobișnuit chiar și pentru regimul abuziv orchestrat de șeful KGB, a jucat fotbal într-un „stil burghez”. Sentința a fost una poate mai cruntă decât condamnarea la moarte: 10 ani în Gulag.

Olimpiada de la Helsinki din 1952, este dovada că până și Stalin, care la început fusese total dezinteresat de fotbal, înțelesese ce armă ar fi putut deveni în mâinile sale. La acea ediție Uniunea Sovietică a jucat împotriva Iugoslaviei lui Tito, ceea ce a era, de facto, o luptă a orgoliilor care trebuia neapărat tranșată de partea comuniștilor.

Nu a fost însă așa. Iugoslavia s-a impus cu 3-1 umilind Uniunea Sovietică și, implicit, pe Stalin. Pentru că majoritatea jucătorilor din echipa reprezentativă a Uniunii Sovietice erau de la CSKA, Stalin a ordonat desființarea echipei.

Însă nu acesta avea să fie cel mai interesat eveniment din acel an. Vasily era fiul lui Stalin și cel mai tânăr general al armatei Uniunii Sovietice. Fiind foarte ambițios și aproape intangibil, se decide să-l înfrunte direct pe Beria. Tactica aleasă a fost mai întâi prin eliberarea lui Starostin și păstrarea lui în siguranță în casa lui Vasily, din Moscova. Chiar dacă acum nu mai era supus chinurilor inumane din Siberia, Nikolai era răscolit de dorința de a își vedea familia, așa că într-o noapte fuge din casa lui Vasily, însă este prins de oamenii lui Beria și trimis la o închisoare din Kazakhstan.

Anul 1953 aduce însă moartea lui Stalin și crearea unui vid de putere. Beria a încercat să profite, dar fără succes. La putere ajunge Nikita Hrușciov, care imediat pune ca Beria să fie arestat și acuzat ca fiind „inamic al poporului”. Următoarea decizie a lui Hrușciov a fost să îl elibereze pe Starostin, care avea să ajungă președintele clubului CSKA, reînființat.

 

VA URMA…