Dragoste necondiționată, care a sfidat orice barieră temporală. Nu au existat compromisuri care să nu fie făcute pentru binele clubului și întreaga poveste nu a fost una searbădă, de plastic. A fost o epopee scrisă cu stiloul trudei, îmbibat în cerneala idealismului și cu gândul la un țel suprem, străin de aceste meleaguri ticsite de micime.

Și întreaga capodoperă, care va învinge pentru eternitate erodarea timpului, a fost făurită de un străin. Un francez, venit de pe meleaguri străine, a bătut la ușa Premier League-ului, aceasta s-a deschis, iar istoria s-a schimbat iremediabil.

Marii beneficiari ai acestui inițial popas, devenit apoi o ședere al cărei sfârșit aproape că nu se mai întrezărea, au fost „tunarii”.  În Marea Britanie, mai toate cluburile au în spate o istorie pierdută în negura vremurilor, iar tradiția este o trăsătură care le caracterizează. E o platitudine să vorbești de tradiție ca element distinctiv în fotbalul britanic. Chiar și așa, fiecare echipă, mică sau mare, se identifică organic cu a sa comunitate, iar legătura ombilicală existentă oferă o aură care prin a sa strălucire atrage toate privirile și urechile pline de nesaț spre ascultarea poveștii ce fiecare o are de mărturisit.

Un om care să aibă puterea să cârmească în fața destinului și să schimbe astfel o cărare ce părea dinainte stabilită este foarte rar. Dar tocmai această raritate îl va păstra posterității. Arsene Wenger a fost un astfel de om. Venit asemenea unui călător clandestin, prin devotamentul și iubirea ce i-au stat la baza fiecărei decizii, s-a erijat într-un veritabil făuritor de destine.

În timpurile pe care le trăim acum, Arsenal este unul dintre cele mai importante cluburi, indiferent dacă vorbim strict fotbalistic sau din punct de vedere economico-financiar. De fapt, în acest domeniu al cifrelor Arsenal este chiar fruntașă în ochii multora, grație management-ului impecabil pe care același Wenger l-a propus și susținut.

Acum aproape 22 de ani, clubul londonez nu era chiar atât de prestigios și râvnit. Wenger a izbutit să urce Arsenal câteva trepte în ierarhia valorică și să-și consolideze un nume ce va fi consemnat pentru totdeauna în marmura istoriei.

Procesul a fost unul lung și anevoios, dar fără opțiunea eșecului. S-au pierdut unele bătălii, a fost nevoie câteodată de pași înapoi (făcuți spre regrupare), dar progresul a fost vizibil, iar lupta cu zmeul câștigată.

Desigur, nu trăim o lume basm. „Victoria împotriva zmeului” nu echivalează cu una finală, după care totul va fi creionat sub auspiciile idilicului. În realitatea de zi cu zi, „zmei” sunt la tot pasul, și dacă vrei o izbândă majoră trebuie să fii echipat cu răbdare și putere de muncă, altfel nu-i vei putea doborâ pe toți.

Nici Wenger nu a reușit să-i dovedească pe toți. Nici nu e posibil de altfel. Dar, așa cum ne amintește Maurice Druon, „caracteristic oamenilor puternici nu e să ignore ezitările și îndoielile care oricum sunt comune naturii umane, ci doar să le depășească mai repede”. Iar Arsene Wenger a fost mereu primul care s-a șters de praful înfrângerii și a continuat lupta.

În ciuda anilor care au trecut, încă managerul „tunarilor”, a rămas mereu lucid, conștient în permanență de ceea ce a făcut bine, dar și de ceea ce ar fi putut să facă mai bine. A doua parte l-a măcinat cel mai mult. Această imposibilitate să nu poți face tot ce vrei pentru ceea ce iubești, te sfâșie. Senzația de neputință e necruțătoare.

Și, indiferent cât de rezistent ai fi, duci această luptă interioară zi de zi, lună de lună, an după an, până când ajungi să te întrebi dacă mai ești TU omul potrivit. Oare n-ai oferit TOT ce aveai de oferit? Cu amărăciune te întrebi dacă nu începi să devii mai mult o povară.

Probabil că având certitudinea unor răspunsuri la aceste cumplite întrebări, Arsene Wenger ne-a anunțat astăzi că epopeea invocată la începutul textului va ajunge la sfârșit la finele acestui sezon. Până și acest anunț, care sunt sigur că fusese decis de mai multă vreme, nu a fost făcut întâmplător. Chiar și în acest ultim ceas, Wenger a gândit totul în favoarea echipei sale. Echipa trece prin momente extrem de delicate și are în față o perioadă care poate ruina totul sau care, dimpotrivă, poate să ofere combustibilul pentru o revenire.

Arsene Wenger s-a folosit de acest șoc, de acest ultim glonț, în speranța că va reuși să strângă în jurul echipei toate taberele, atât pe susținători, cât și pe contestatari. Lupta finală se apropie, iar Arsenal are nevoie de toată lumea.

Și nu mă îndoiesc că va fi altfel. Arsene Wenger se va retrage (poate doar de la Arsenal) în gloria de moment, o consolare poate prea firavă pentru ceea ce merită un om de o asemenea valoare, dar sunt sigur că una asumată de cel ce a fost un „om al absolutului”, străin de calcule pragmatice și rece la jocurile de imagine.

Bonne chance, Arsene!