Numele meu este Adrian Roman, am 18 ani şi sunt unul dintre puţinii fani Leeds United din ţara noastră. Totul a început în urmă cu doi ani, mai exact în iarna lui 2016, când aflasem de zvonul conform căruia Garry Monk este aproape să ajungă pe banca lui Leeds United, ca urmare a demisiei de la Swansea. Am fost printre puţinii care au apreciat, în mod public, munca lui Monk depusă la Swansea în mediul online românesc. Un loc 8 aproape imposibil de obţinut, în condiţiile în care, cu un an înainte, cu chiu cu vai a salvat echipa de la retrogradare. Treptat, devenise unul dintre favoriţii mei. Desigur, ştiam anumite detalii despre clubul Leeds, însă am decis să mă documentez mai îndeaproape despre istoria sa, deoarece este important, din punctul meu de vedere, să îţi cunoşti istoria echipei favorite. Numirea sa în vara aceluiaşi an m-a ataşat şi mai mult de Leeds United, iar unicul sezon petrecut de Garry pe Elland Road a fost unul în care s-a format acest ataşament. Da, poate este ciudat ca microbistul de rând din România să susţină o echipă ce până acum câţiva ani evoluase în al treilea eşalon fotbalistic din Anglia, dar consider că această echipă exultă armonie şi tradiţie în fotbalul din Albion.

Primul XI ideal:

Gary Sprake – peste 10 ani titular în perioada de glorie a celor de la Leeds din timpul anilor ’70.

Jack Charlton – când spui Leeds United, spui Jack Charlton. Peste 750 de partide pentru „Mighty Whites” şi una dintre imaginile de legendă ale acestui club.

Lucas Radebe – Nelson Mandela spunea odată despre Radebe că este eroul său. Căpitan al „găştii nebune” în ultima ei perioadă de succes şi un adevărat luptător. Atât pe teren, cât şi în afara lui. A supravieţuit unui glonţ pe care nici măcar nu l-a simţit, în zona piciorului stâng. Şi cu toate astea, a ajuns pe Elland Road, unde şi-a lăsat puternic amprenta în rândul fanilor. Sir Alex Ferguson declara la începutul anilor 2000, odată cu refuzul ofertei lui Radebe primite din partea lui Manchester United, că „orice echipă trebuie interesată de serviciile sale.”

Paul Reaney – cu 16 ani petrecuţi pe Elland Road, Paul şi-a câştigat reputaţia în rândul fanilor ca fiind un fundaş disciplinat, ce ţinea din răsputeri să le facă viaţă grea atacanţilor adverşi. George Best l-a descris pe Paul Reaney ca unul dintre cei mai buni doi fundaşi contra cărora a evoluat.

Terence Cooper – fundaşul lateral tipic britanic, ce compensează prin tehnică, plasamentul centrărilor şi nivelul de efort fizic britanic. Alături de Eddie Gray, Cooper a asigurat în dese rânduri superioritate în zona de flanc stâng, de altfel un detaliu des întâlnit în jocul tactic al celor de la Leeds.

Johnny Giles – un jucător cu o statură fizică impunătoare, Johnny Giles a reprezentat unul dintre stâlpii de rezistenţă ai celei mai prestigioase generaţii din istoria acestui club. Cu aproape 400 de meciuri în prima divizie pentru Leeds, Giles a format, alături de inegalabilul Billy Bremner, unul dintre cele mai bune perechi de mijlocaşi centrali din istoria fotbalului din Albion.

Billy Bremner – din moment ce ai o statuie ridicată în faţa stadionului Elland Road în semn de recunoştinţă pentru cei 16 ani petrecuţi la echipă, înseamnă că ai fost mare. Poate cel mai mare. Cel puţin în opinia mea. Atât la juniori, cât şi în cadrul echipei mari ca jucător sau chiar ca antrenor, Billy Bremner s-a confundat în nenumărate situaţii cu clubul Leeds United. Căpitan în finala Cupei Campionilor Europeni din 1975 contra lui Bayern Munchen şi în finala Cupei Cupelor din 1973, contra celor de la AC Milan. Un gigant.

Gary Speed – poate cea mai importantă perioadă a carierei sale, Gary Speed a petrecut-o pe Elland Road. Un jucător extrem de important în sezonul în care Leeds United câştigase titlul în First Division în 1992, cu un an înainte să se treacă la actualul format Premier League. Un fotbalist versatil, ce îşi făcea datoria fie ca fundaş lateral, fie ca mijlocaş central sau chiar extremă laterală. Genul de fotbalist pe care orice antrenor şi l-ar dori într-o echipă, fotbalistul versatil. Asemenea şi în echipa mea ideală.

Harry Kewell – pentru mine, jucătorul meu favorit din acea „gaşcă nebună” de la începutul anilor 2000. Un atacant fals prin definiţie, mereu în „umbra” compatriotului Mark Viduka, însă un fotbalist desăvârşit. Şi ce jucători avea Leeds pe vremea când prindeau semifinală de Ligă a Campionilor, contra Valenciei. Nume şi nume. Dar dintre ei, Harry este favoritul meu.

Peter Lorimer – cel mai tânăr marcator din istoria clubului şi totodată cel mai bun marcator all-time pentru Leeds. Locul lui în această echipă este indubitabil. Încă de la 16 ani, Peter flutura plasele pe Elland Road, atingând peste 150 de goluri sub echipamentul alb.
John Charles – atunci când poţi să fii atât un fundaş veritabil, cât şi un atacant periculos în faţa porţii, poţi fi considerat un talent desăvârşit. Nu a prins perioada măreaţă a echipei cu Charlton, Giles, Lorimer sau Bremner în componenţă, dar a ţinut să îşi creeze o imagine de gentleman pentru acele vremuri. Alături de Gary Lineker, John Charles este singurul fotbalist din istorie ce nu a fost sancţionat cu cartonaş galben, ori cartonaş roşu. Disciplinat prin educaţie şi respectat de fani pentru devotamentul său. Atunci când regretatul Sir Bobby Robson spune despre tine că ai fost unul dintre cei mai mari atacanţi ce au practicat acest sport, eşti special. Din acest motiv, includerea lui John Charles în această echipă nu prezintă semne de îndoială.

De asemenea, am acordat un interviu pentru pagina de Facebook „Revista de fotbal”, în care am discutat, pe larg, începutul ataşamentului meu faţă de această echipă, începutul declinului de la mijlocul anilor 2000, dar şi eventualitatea fondării unei comunităţi a fanilor Leeds United la noi în ţară:

https://revistadefotbal.wordpress.com/2017/09/04/interviu-cu-adrian-ioan-despre-pasiunea-lui-pentru-leeds-united/