Indiferent de arbitraj, de campaniile de marketing și de prețurile amețitoare plătite pe jucători, ceea ce face, pe termen lung diferența în fotbal și ce anume îi separă pe cei buni de impostori este bagajul tactic. Cine are o pregătire solidă din punct de vedere tehnico-tactic și cunoaște fiecare aspect al jocului, este pregătit să treacă testul timpului.

În rândurile următoare ne vom apleca atenția asupra a 5 antrenori, pentru a înțelege cum au ajuns să-și creeze un nume în lumea fotbalistică atât de numeroasă.


Pep Guardiola

Succesul rapid și de mare impact pe care l-a avut la Barcelona, a făcut din Guardiola unul dintre cei mai curtați antrenori ai fotbalului mondial. Chiar dacă nu a reușit să câștige Uefa Champions League cu Bayern Munich, Guardiola și-a lăsat amprenta și în Bundesliga, doborând record după record și propunând un stil diferit de cel clasic al bavarezilor.

Mulți au fost convinși că stilul său (marcă înregistrată) nu funcționează decât la Barcelona, unde are uneltele, dar și climatul necesar. Guardiola a ținut să demonstreze că nu este deloc așa, mai întâi la Bayern Munich și acum la Manchester City.

Filozofia sa de joc este una plăcută ochiului și spectaculoasă, construită pe o dorință totală de a ataca. Desigur, când te numești Guardiola  lumea nu are răbdare cu tine, trebuie să livrezi imediat. De aceea, după un prim sezon sub așteptări la Manchester City, Pep a identificat corect neajunsurile din primul sezon și a cumpărat în consecință. Rezultatul este un titlu matematic adjudecat cu Man. City, egalând recordul lui Manchester United de cel mai rapid campionat câștigat ( cu 5 etape înainte de final).

Cum vede Josep Guardiola fotbalul?

Atunci când analizăm stilul de joc al lui Guardiola trebuie să-l avem în permanență în minte pe mentorul și idolul său, Johan Cruyff. De la fascinanta minte olandeză și-a însușit Guardiola atât cunoștințele cât și viziunea.

Fotbalul practicat de echipele spaniolului este unul, așa cum știe toată lumea, bazat pe posesie. Guardiola preferă jucătorii tehnici, cu viziune, iar aceștia se exprimă cel mai bine cu mingea la picior. Cu toate că Pep este un idealist, o doză de realism tot păstrează, fiind un bun pedagog, care inspiră.

Conform propriilor sale cuvinte, un bun antrenor trebuie să se adapteze echipei sale, DAR jucătorii trebuie să joace cum dorește antrenorul, iar pentru a-i convinge să facă acest lucru trebuie să le demonstrezi că stilul tău este cel mai bun.

Ceea ce ăși propune Guardiola este să creeze trasee ideale de joc prin care ai săi jucători să ajungă în ultima treime. De acolo aceștia sunt liberi să facă ce anume consideră de cuviință pentru a marca.

Până să-și câștige libertatea din ultima treime, jucătorii pe care Pep îi trimite în teren trebuie să execute întocmai ordinele sale. De reținut aici este povestea lui Henry care a fost schimbat la pauză într-un meci, deși marcase, Guardiola fiind supărat pe el pentru că nu îi urmase planul de joc.

Jocul migălos al echipelor sale are două explicații:

  1. Uzarea adversarului și deplasarea continuă a acestuia până când apar greșelile de poziționare;
  2. Atunci când pierzi mingea dintr-o pasă scurtă (automat jucătorii săi stau foarte aproape unul de celălalt) este mult mai ușor să recuperezi mingea și depui și mai puțin efort.

Această recuperare rapidă este un subiect care îl obsedează pe spaniol și este o parte extrem de importantă a viziunii sale. Având o echipă care pune presiune constant, adversarul este predispus greșelii. De asemenea, cu cât recuperezi mingea mai sus, cu atât ești mai aproape de poarta adversă. Simplu, nu?

El preferă așezarea 4-3-3, care însă, după cum ne-a avertizat, nu este altceva decât un număr de telefon. Ceea ce contează cu adevărat sunt sarcinile de joc.

Cam așa arată echipa sa ideală de la Manchester City.

Fascinant la Guardiola este modul cum acesta împarte terenul. Convențional, terenul de fotbal este împărțit în 5:

(sursa: Tifo Football)

În mintea lui Guardiola, terenul este împărțit în 20:

Foarte important: nu mai mult de 2 jucători trebuie să fie aliniați vertical!

Schema de atac preferată a lui Guardiola în acest sezon izvorăște dintr-un principiu al său: extremele trebuie să stea lipite de tușă. De ce trebuie neapărat să fie poziționate astfel? Deoarece (majoritatea echipelor se apără cu 4 fundași) fundașul lateral este nevoit să-l urmărească. Se creează astfel un spațiu între fundașul central și cel lateral, atacat imediat de unul din mijlocași.

Cu toate acestea, arsenalul lui Guardiola este vast, iar când o tactică nu funcționează, există imediat alta pregătită.

Pep preferă să atace cu 5 oameni și să se apere tot cu 5.

Atunci când extremele intră în zonă centrală, fundașii laterali (foarte importanți în mecanismul său) urcă foarte mult. Această mișcare obligă echipele adverse să se apere cu 6-7 oameni, ceea ce le anulează aproape integral orice tentativă ofensivă.

În ciuda jocului ofensiv, fluent și totuși disciplinat, Guardiola are unele dificultăți pe faza de tranziție negativă. La Barcelona și Bayern Munich a beneficiat de șansa de a lucra cu cei mai buni fundași. La Manchester City situația nu stătatea chiar atât de bine, de aceea apărarea a fost principala problemă de care Guardiola trebuia să se achite.

O parte din problemă a fost și contra-presingul, o armă atât ofensivă, cât și defensivă. Guardiola a fost nevoit să aloce mult timp perfecționării acestui procedeu tehnico-tactic în vederea însușirii acestuia de un colectiv care nu era obișnuit.

O altă ajustare pe care Guardiola a fost nevoit să o facă atunci când a venit în Premier League, a fost poziționarea pentru „mingea a doua”.  Obișnuit cu adversari care preferă jocul la firul ierbii, spaniolul a neglijat acest aspect. Până când aerul din Premier League l-a trezit la realitate.

Un alt minus care trebuie corectat este jocul de construcție în regim de presiune sufocantă. Avem un exemplu recent, meciul cu Liverpool. Klopp i-a anihilat aproape complet jocul la construcție,  iar Guardiola a fost incapabil să răspundă convingător.


Ernesto Valverde

Sarcina de a prelua Barcelona este una apăsătoare, pentru completarea acesteia cu succes fiind nevoie de calități deosebite, care să fi fost dovedite în repetate rânduri de experiențele trecute.

Ernesto Valverde, prin câștigarea campionatului în Grecia de 3 ori și printr-o supercupă cu Athletic Bilbao, demonstrase că este un antrenor interesant, cu ceva de oferit fotbalului. De aici însă și până la a fi ales antrenorul Barcelonei, e o cale destul de lungă. Ce i-a scurtat traseul lui Ernesto Valverde? Haideți să aflăm.

Cum vede Ernesto Valverde fotbalul?

Spre deosebire de stilul lui Guardiola (chiar și de cel al lui Enrique), Valverde este mai temperat în exprimarea fotbalistică și mai echilibrat. Preferă să fie organizat și, înainte de a exploata slăbiciunile adversarilor, să și le anuleze pe ale sale.

O altă deosebire față de omologul său spaniol, Valverde este mai puțin încăpățânat. El analizează cu mare atenție fiecare adversar și se adaptează acestuia, nu își impune stilul cu orice preț.

Un prim impact a fost trecerea (după o scurtă perioadă) de la 4-3-3/3-4-3 practicat de Enrique, la un 4-4-2 compact, cu un romb în zona centrală, pentru a crea superioritate.

Valverde se bazează mult pe fundașii săi laterali. În faza de posesie, aceștia avansează mult în terenul advers. Busquets coboară între cei 2 fundași centrali pentru a facilita construcția incipientă, dar și pentru a domina numeric adversarii, care de obicei presează cu 2 oameni. Paulinho și Iniesta intră în centru și încearcă să creeze, împreună cu fundașii laterali urcați, superioritate în benzi. Jocul pe benzi a devenit mai important acum, sub Valverde, decât jocul în zonă centrală.

În ceea ce privește presingul, Ernesto Valverde preferă, împotriva oponenților care își bazează jocul pe o construcție meticuloasă, o presiune susținută, însă puțin diferită de cea a lui Guardiola sau Klopp, de exemplu. Barcelona nu-și propune neapărat să câștige mingea prin presing, ci să-și împingă adversarul în zonele laterale ale terenului, unde capacitatea ofensivă este redusă substanțial.

Paulinho, o surpriză pentru mulți, este un jucător care nu se încadrează în tipologia obișnuită a clublui. Însă tocmai ăsta este atuul său. Niciodată Paulinho nu o să fie capabil să-ți livreze ceea ce Coutinho face cu lejeritate, dar este un jucător puternic și care știe să se poziționeze foarte bine în careu, unde reprezintă o prezență fizică ce nu trebuie neglijată.

Messi, care nu este implicat în presing sau în faza defensivă, și pe care îl vedem deseori mergând pe teren, compensează prin aportul ofensiv. El preferă să coboare astfel încât să evite marcajul adversarilor și beneficiază de suficient timp și spațiu pentru a-și pune în valoare viziunea și tehnica.


Massimiliano Allegri

Massimiliano Allegri, antrenorul cu poate cel mai cuprinzător bagaj tehnico-tactic al momentului, a pornit treptat în lumea antrenoratului, învățându-și meseria pas cu pas.

În 2007, Allegri a ajuns pe banca celor de la Sassuolo, în serie C. După numai un sezon, Max reușea o promovarea puțin așteptată în serie B. Au urmat apoi două sezoane pe banca celor de la Cagliari, unde Massimiliano a reușit să creeze o echipă omogenă, extrem de încăpățânată, care pierdea greu. În timpul petrecut aici, a reușit să câștige și premiul „Banca de aur” („Golden bench”), trofeu acordat celui mai bun antrenor italian, conform votului celorlalți antrenori din ligă. A urmat apoi titlul câștigat cu AC Milan și, cum era firesc, pasul către cea mai bună echipă din Italia.

Allegri a avut grijă să nu sară nicio etapă în dezvoltarea sa, ceea ce se vede pe deplin în rezultatele sale și ale echipelor pe care le antrenează.

Cum vede Massimiliano Allegri fotbalul?

Allegri este tipul de antrenor care, în ciuda unei filozofii căreia îi este fidel, dă dovadă de multa flexibilitate și dorință de adaptare. Își analizează cu mare atenție lotul și gândește un plan tactic care să potențeze calitățile jucătorilor pe care îi are la dispoziție.

Aceștia din urmă sunt foarte importanți pentru Allegri din două motive. Primul este acela că are nevoie de jucători suficient de capabili încât să execute planul tehnico-tactic pe care Max îl sugerează. Al doilea motiv, mult mai important, este că Allegri își dorește o echipă „sensibilă” din punct de vedere tactic, care să proceseze în timp real informația din teren și să se adapteze independent. Jucătorii trebuie să fie capabili să se adapteze singuri și, ceea ce îl interesează cel mai mult pe antrenorul italian, să adopte mereu cele mai simple soluții.

Deși la început a mers pe aceeași dispunere tactică ( 3 -5 -2) precum predecesorul său, Conte,

Allegri a schimbat modulul într-unul cu 4 fundași, și anume într-un 4-2-3-1.

Pe tranziție negativă, acest 4-2-3-1 devine un 4-4-2 foarte compact, care încearcă să elimine toate spațiile existente.

Tranziția începe cu un presing agresiv al celor 2 jucători ofensivi, Dybala și Higuain, ajutați de unul dintre mijlocași, pentru a oferi suficient timp coechipierilor, în special celor 2 pivoți, Pjanic și Khedira, să își ocupe pozițiile.

Odată pozițiile ocupate, elevii lui Allegri evită presingul avansat și părăsirea dispozitivului în vederea duelurilor 1vs1. Massimiliano preferă ca echipa sa să blocheze traseele de pase ale adversarilor și să se apere în bloc, ca un tot.

După cum este și în cazul lui Mourinho, pivoții sunt extrem importanți în mecanismul echipei. În Pjanic și Khedira, Allegri 2 pivoți orientați mai degrabă către distribuția balonului, deci către faza de construcție, decât către faza defensivă. Prin urmare, când Juventus inițiază faza de construcție, adversarii se grăbesc să-i marcheze pe cei 2 pivoți. Dybala, care joacă mai aproape de cei 2, este și el sub atenta supraveghere a unui oponent. Dată fiind situația, Allegri îi cere lui Higuain să coboare și el și să creeze superioritate într-una din zonele intermediare.

Dacă nici asta nu funcționează, dat fiind marcajul celor 2 pivoți, de obicei echipa adversă mai are doar un atacant împotriva celor 2 fundași juventini. Astfel Chiellini poate urca cu balonul în zonă centrală și să creeze superioritate, anulând astfel marcajul oponenților.

O excepțională reușită tactică pentru Massimiliano Allegri a fost reinventarea lui Mario Mandzukic. Cine s-ar fi gândit că puternicul atacant central poate evolua în bandă cu atât de mult succes? Nu mulți, dar Allegri a fost unul dintre ei.

Fiind mult mai puternic din punct de vedere fizic decât majoritatea fundașilor laterali (care de regulă sunt rapizi, nu și foarte impunători fizic), Mandzukic îi poate domina cu ușurință, creând în permanență pericol în zona stângă. Totuși, această poziție de extremă stângă, comportă și foarte importante sarcini defensive. Croatul devine deseori un veritabil fundaș stânga.

Așa cum am văzut și în această ediție de Champions League, în meciurile cu Tottenham (în special) și cu Real Madrid, Allegri tinde uneori să fie prea pasiv, iar acest lucru îl poate costa. Uneori ar fi mai indicat să își asume rolul cu mai multă fermitate și să încerce să domine adversarul, nu doar să absoarbă presiunea, care uneori poate fi copleșitoare.

Jupp Heynckes

Sub bagheta lui Jupp Heynckes, Bayern Munich izbutea un adevărat act de magie în sezonul 2012-2013, devenind prima echipă germană care reușește să câștige tripla campionat – cupă – UCL.

Acum, în sezonul 2017-2018, Heynckes s-a întors pentru a îndrepta situația după ce numirea lui Ancelotti s-a dovedit neinspirată, iar rezultatele au fost pe măsura așteptărilor. Realist vorbind, Bayern se află în cursa pentru o nouă triplă.

Cum vede Jupp Heynckes fotbalul?

În 2012-2013, formația preferată a lui Heynckess era 4-2-3-1. După revenirea din acest sezon, date fiind modificările pe care lotul le-a suferit, Heynckes dă dovadă și de flexibilitate. 4-2-3-1 devine 4-3-3 sau 4-1-4-1.

Atunci când oponentul are mingea, Bayern se apără de obicei într-un 4-5-1, creând un zid format din mijlocași pentru a bloca orice tentativă de pasă.

Jupp Heynckes preferă să se apere având liniile mai jos pentru a putea absorbi presiunea, pentru a închide spațiile și pentru a putea pleca pe contraatac. El nu optează pentru presingul agresiv decât atunci când mingea este într-o zonă laterală, limitând opțiunile oponenților.

Maleabilitatea tactică se observă și în modul în care acesta abordează partidele în funcție de adversar. În campionat, de exemplu, acolo unde întâlnește doar adversari inferiori, Heynckes adoptă un fotbal bazat pe posesie, construind meticulos prin pase scurte și așteptând breșele defensive. În Uefa Champions League, atunci când are în față o echipă de valoare apropiată, echipa sa este orientată mai mult către un fotbal direct, incisiv și mult mai fizic.

Spre deosebire de Bayern-ul lui Guardiola, Bayern-ul lui Heynckes utilizează întreaga suprafață de joc. Spaniolul preferă zona centrală, pe când Heynckes este adeptul unui joc pe benzi, unde deseori încearcă să creeze superioritate numerică.

De asemenea, un principiu de la care antrenorul german nu se abate niciodată este acela conform căruia fundașul lateral și extrema de pe partea sa, nu trebuie să atace niciodată același culoar! Unul intră în centru, iar celălalt rămâne în bandă. Grație acestei abordări, Bayern reușește să deruteze marcajul advers și să creeze spații acolo unde îi convine cel mai mult: în zona laterală.

Un om foarte important pentru buna funcționare a întregului sistem este Javi Martinez. Chiar dacă după plecarea lui Heynckes a jucat mai mult fundaș central, antrenorul german știe că randamentul maxim pe care Martinez îl poate oferi vine din zona mediană, datorită inteligenței sale și a înțelegerii rapide a jocului, dar și a fizicului impunător.

Lewandowski este și el extrem de util, în special când adversarul încearcă să realizeze un marcaj strâns la Vidal și Rodriguez/Thiago. În acel moment, polonezul coboară între linii și creează superioritate numerică, care fie eliberează pe unul dintre Vidal și Rodriguez/Thiago de marcaj, fie permite unuia dintre fundași să înainteze cu mingea, deoarece oponentul său direct a mers să-l marcheze pe Lewandowski.


Unai Emery

După 3 trofee Uefa Europa League adjudecate în 3 ani consecutivi, Unai Emery se autopropunea celor mai mari cluburi, dornic să-și ducă cariera la nivelul următor. Șansa i-a fost oferită de cea mai ambițioasă echipă din hexagon, Paris Saing-Germain.

La PSG climatul este unul sufocant. Achizițiile pe sume colosale realizate nu tolerează eșecul, iar echipa trebuie să livreze indiferent de adversar.

Mulți s-au întrebat dacă trecerea de la Sevilla, un club cu anumite pretenții, la PSG nu este prea mare pentru Emery. Spaniolul nu a reușit să satisfacă și pretențiile europene ale fanilor și conducerii, iar acesta este probabil ultimul sezon al lui Unai Emery pe banca francezilor.

Cum vede Unai Emery fotbalul?

Pentru a scoate maximum din jucătorii fantastici pe care îi are la dispoziție, Emery a oscilat între două sisteme:

4-3-3

și 4-2-3-1

Să le analiză pe rând.

În 4-3-3, așezarea este de așa natură încât amplifică calitățile celor 3 mijlocași centrali: Rabiot – Motta – Verratti.

Peisajul tehnico-tactic este completat și de Dani Alves care formează, împreună cu Motta și Verratti, în dese rânduri un triunghi în banda dreaptă. Mulțumită acestei dispuneri, cei 3 reușesc să atragă mai mulți jucători în acea parte de teren, pentru ca mai apoi să schimbe rapid la Neymar, care se află într-o situație de 1vs1.

După modelul celor de la Liverpool, Emery le cere celor 3 atacanți să stea foarte aproape unul de altul pentru a crea spații în zonele laterale, fructificate de foarte ofensivii fundași laterali.

Atunci când nu au mingea, în 4-3-3 se apără într-un 4-1-4-1.

Pentru că tot timpul este loc de mai bine, antrenorul spaniol a încercat și un 4-2-3-1, forțat și de numărul mare de jucători ofensivi de care dispune.

Atunci când sunt dispuși în 4-2-3-1, elevii lui Emery încearcă să practice același joc de cursiv de posesie, însă se pierde destul de mult din fluiditate din cauza lipsei unui pivot (doar 2 față de 3 în 4-3-3). De asemenea, cei 2 pivoți nu reușesc mereu să protejeze întreaga linie defensivă, iar PSG suferă pe tranzițiile negative rapide, unde deseori fundașii sunt expuși.

Alt dezavantaj este reprezentat de influența mai mică pe care Neymar o exercită asupra jocului. Având 4 atacanți, spațiul lui Neymar este redus semnificativ.

Un avantaj al acestui modul este vizibil atunci când cei de la PSG reușesc să ajungă cu mingea în ultima treime, deoarece au mai mulți jucători în careu, deci șansele să marcheze cresc exponențial.

Poate că rezultatele nu au fost pe măsura așteptărilor, dar Emery a demonstrat în mai multe rânduri că este un antrenor valoros și sunt sigur că această experiență o să-i prindă foarte bine în viitor.