Odată euforia legată de nunta regală epuizată, atenția Marii Britanii, dar și a altor țări, a fost direcționată către ultima confruntare din acest sezon, finala Cupei Angliei, Chelsea vs. Manchester United.

Faptul că Mourinho, în ciuda investițiilor semnificative, a terminat la 19 puncte de Manchester City a pus o și mai mare presiune pe umerii săi. Acest trofeu putea să-i acorde o gură de oxigen și ceva mai multă liniște în pregătirea sezonului viitor.

În tabăra cealaltă, viitorul lui Conte este incert. Această finală s-ar putea să fi fost ultimul său meci pe banca celor de la Chelsea (sau nu) și, prin urmare, dorința sa de a se despărți triumfător de clubul londonez era una mare.

Știm acum ce s-a întâmplat, haideți să vedem și cum.

AȘEZARE

Conte a mers pe așezarea clasică, cu 5 fundași, iar în atac a mizat, alături de Hazard, pe fostul jucător de la Arsenal, Giroud, care se pare că este o achiziție foarte utilă.

Mourinho a decis să surprindă puțin, o dată prin netitularizarea lui Lukaku, iar apoi prin poziționarea și sarcinile tactice ale lui Herrera. O să vedem puțin mai târziu despre ce e vorba.

PRESING

Chelsea, așa cum obișnuiește, nu a încercat să fie agresivă prin presing și să recupereze mingea repede. Băieții lui Conte au avut ca primă sarcină menținerea formației și respectării sarcinilor.

Cu toate acestea, când mingea ajungea într-o zonă laterală, jucătorii făceau un pas în față și deveneau o idee mai agresivi, încercând să pună presiune și să anuleze opțiunile imediate de pasă.

Atunci când mingea ajungea în poziție centrală, Giroud și Hazard se ocupau în special de centrul terenului, încercând să-l blocheze pe Matic, iar unul dintre mijlocași, în ceastă imagine Bakayoko, îl avea sub supraveghere pe Pogba.

Manchester United a început meciul ceva mai retrasă, preferând să acorde o anumită libertate fundașilor adverși la construcție, dar asigurând că niciun mijlocaș nu poate să primească liber.

Pe măsură ce meciul a curs, United a început să fie ceva mai incisivă în presing, în special când mingea ajungea într-o zonă laterală, exact așa cum am văzut și în cazul londonezilor.

O particularitate interesantă a presingului (observați cum fundașii pot să primească mingea, însă mijlocașii centrali se află sub presiune; exact ce am spus mai sus) a fost Valencia, care a avut indicații ce l-au determinat să fie foarte agresiv în ceea ce privește duelul cu Alonso, pe care l-a presat continuu.

Același lucru l-am regăsit și pe partea cealaltă, în duelul Young – Moses, dar fundașul stânga al lui United a fost ceva mai defensiv.

PLAN DE JOC

Antonio Conte nu a vrut să se complice absolut deloc, așa că a mers pe o strategie foarte simplă, însă eficientă atunci când este executată bine. Defensiv este foarte bine pregătit și așa sunt, de regulă, și echipele sale, prin urmare Chelsea s-a preocupat de păstrarea unei formații organizate, care să nu lase absolut deloc spații.

Pentru partea ofensivă, italianul s-a folosit din plin de cei doi jucători din față: Giroud si Hazard. Strategia a fost una simplă: minge lungă pentru Giroud, iar Hazard și Kante pe mingea a doua. Simplu și destul de eficient, chiar dacă nu foarte spectaculos.

De partea cealaltă, Mourinho, așa cum am spus deja, a încercat să aducă un element surpriză, paradoxal, prin scoaterea din echipă a lui Lukaku.

Fără belgian în teren, portughezul a vrut mai multă fluiditate și cursivitate în joc, astfel încât să aibă mai multe șanse să desfacă apărarea solidă a lui Conte. Lucrurile nu au stat chiar așa, mai ales în prima repriză, când Manchester United a fost aproape inexistentă.

Valencia a jucat mai mereu foarte în față, iar locul său era ocupat de Herrera. Jucând foarte retras și fiind nevoit să acopere și poziția lui Valencia, Herrera era partenerul la construcție al lui Matic, în timp ce Pogba (de cele mai multe ori) era ceva mai avansat, asta și pentru a mai lua din presiunea exercitată asupra lui Matic și Herrera.

Faza următoare a construcției era completată de cei 3 atacanți, care ocupau poziții foarte apropiate pentru a crea superioritate (Fabregas era ocupat cu Pogba), dar și pentru a-i forța pe fundașii celor de la Chelsea să joace mai central, creând astfel mai mult spațiu pe benzi pentru Young și Valencia.

Cum însă Fabregas, Kante și Bakayoko au fost impecabili în mare parte din meci (Fabregas a obosit spre final), United sfârșea prin a duce mingea în lateral și apoi a o arunca la bătaie.

Cum însă Lukaku era doar pe banca de rezerve, United a încercat să mai nuanțeze puțin. Observăm aici cum jucătorii lui Chelsea sunt foarte bine așezați și nu oferă nicio posibilitate imediată de pasă. Mingea ajunge la Valencia în lateral și apoi este aruncată în față,

către Alexis care cobora între linii (spațiu ceva mai mare în contextul ăsta, deoarece mijlocașii erau în presing) și încerca să lege jocul.

LIPSĂ DE CREATIVITATE

Nu putem afirma că Chelsea a debordat de imaginație, dar a avut un plan solid și tranșant, ușurat de deschiderea relativ rapidă de scor. Cu toate acestea, United, mai ales în în prima repriză, a fost absolut execrabilă din punct de vedere ofensiv și nu a contat.

Pentru că Fabregas, Kante și Bakayoko reușeau să stea foarte aproape de linia fundașilor, spațiul dintre linii era aproape inexistent, așa că fazele se terminau prin baloane aruncate în careu dintr-o zonă laterală.

Pentru a desface o apărare atât de închegată, este nevoie de creativitate și mișcare, două atribute pe care United le-a avut în prea mică măsură.

O fază rară s-a întâmplat pe finalul primei reprize. Rashford a venit în poziție de extremă, Valencia s-a retras puțin, iar Pogba a apărut între linii.

Grație circulației balonului (Valencia ceva mai în spate a oferit o opțiune suplimentară), Pogba izbutește să primească mingea între linii

și apoi să paseze în lateral unde, de această dată, United avea superioritate: 2vs.1

Aici, din nou datorită mișcării lui Rashford care coboară între linii, se creează un spațiu în spatele lui Rudiger, de care profită imediat Herrera (un alt avantaj al poziției sale a fost lipsa unei presiuni constante), însă Manchester nu reușește să concretizeze oportunitatea.

Pogba a fost omul cel mai bun și periculos al lui United în această finală. În special în repriza a doua, când mijlocașii lui Conte (în special Fabregas) au simțit o ușoară oboseală, Pogba a fost motorul ofensivei lui Mourinho și a fost inițiatorul și chiar finalizatorul atacurilor „diavolilor”.

Efortul depus până atunci își spune cuvântul, Fabregas, Kante și Bakayoko nu mai sunt la fel de rapizi, iar spațiul dintre linii începe să apară, însă Rashford ratează o șansă importantă.

GOLUL

Chiar dacă singura reușită a venit din penalti, merită să analizăm faza respectivă, deoarece exprimă cu acuratețe ceea ce și-a dorit Conte de la această partidă

Strategia lui United de început de partidă (forțată și de Chelsea, bineînțeles): minge aruncată la bătaie; Moses recuperează și îi pasează lui Fabregas care se află singur în centru; Young este prin în față.

Mingea lungă nu mai este de această dată către Giroud, ci către Hazard, deoarece belgianul profită de faptul că Young nu este la locul său în defensivă, și se poziționează în spațiul lăsat liber.

Jones vine să închidă zona, creându-se astfel un spațiu mare între el și Smalling, care imediat a fost speculat de rapidul și tehnicul Hazard, care, între noi fie vorba, putea să facă mai multe în această partidă pentru echipa sa dacă era ceva mai altruist.

CONCLUZIE

Cele două finaliste și-au împărțit reprizele, cu diferența că Chelsea a reușit să marcheze când s-a aflat la conducerea jocului.

Manchester United a început foarte slab meciul și, chiar dacă Chelsea nu a avut foarte multe ocazii, nu a reușit să evite primirea golului. Lipsa lui Lukaku nu a avut efectul așteptat, și nici introducerea lui în minutul 70 nu a adus vreun plus.

De la Pogba au plecat toate acțiunile periculoase ale lui United, mai ales în partea a doua când l-a dominat categoric pe Fabregas și a putut să profite de unele inexactități din defensiva londonezilor.

Conte a venit cu un plan simplu, pe care elevii săi l-au aplicat cu fidelitate. Mourinho a încercat să surprindă și să fie el cel care impune ritmul jocului. Văduvit și de ratările lui Rashford sau Pogba, portughezul nu a mai putut întoarce soarta meciului și poate că are unele argumente să simtă că meciul putea să aibă un final diferit. Asta nu schimbă însă treaba foarte bună a lui Conte și jucătorilor săi, care au fost mai lucizi și au știut de la început exact ce trebuie să facă.