Cartea istoriei pare fără de început și fără de sfârșit. Întipărite pe ale sale foi vom găsi, scrise cu cerneala eternității, foarte multe legende și povești, care mai de care mai interesante.

Deși izvor nesecătuit de pilde și anecdote, istoria, prin vastitatea ei, tinde să copleșească omul. Ființă mărginită, trecătoare, cu interese în prezent sau în viitorul imediat, memoria omului nu poate cuprinde, și nici nu cred că-și propune,  o cantitate atât de mare de informații. Prin urmare, sistemul de valori al fiecăruia triază informațiile care merită să rămână stocate și le elimină pe cele cu titlu de accesoriu.

Viața acum se trăiește pe repede înainte. Nimeni nu mai are timp și răbdare.

În fotbal asta este evident de multă vreme. S-a dus perioada romantică, boemă când un antrenor stătea sezoane la rând pe banca unei echipe pentru a-și implementa viziunea și strategia, beneficiind de îngăduință în caz că rezultatele nu-l recomandau în continuare.

Timpul de care beneficiază antrenorii a scăzut o dată cu înaintarea în timp și continuă să scadă pe măsură ce urcăm în ierarhia cluburilor de elită. Concurența e prea mare, toți vor să fie cu un pas înainte, așa că, dacă vrei să rămâi în top, nu-ți permiți să fii un poet. Trebuie să fii un pragmatic rece și calculat.

Cele două concluzii, memoria scurtă și pragmatismul intransigent, se împletesc într-o cinică armonie cotidiană care ne guvernează viața de toate zilele.

Câteodată, plictisul zilnic este puțin zdruncinat de câte o veste care uimește, care surprinde. Astăzi este o astfel de zi.

După 2 ani și jumătate petrecuți pe banca Realului, Zinedine Zidane a anunțat că demisionează. Dacă nu ar fi reușit să câștige Uefa Champions League, decizia nu ar fi mirat pe nimeni, am explicat de ce mai sus. Oamenii nu mai prețuiau așa tare că a câștigat două ediții consecutive ale Uefa Champions League (lucru ne mai izbutit de nimeni). Performanța fusese sărbătorită la timpul ei, însă gata, era de domeniul trecutului. Tot în cheia celor explicate mai sus, Perez, pe criteriii pure de management și pe baza unor calcule inflexibile, trebuia să facă o schimbare pentru că Zidane părea că nu mai are ce să ofere și acest lucru trebuia corectat rapid.

Dacă nu ar fi reușit să câștige Uefa Champions League… da, atunci ar fi avut sens, dar uite că el a reușit, așadar, firesc ne întrebăm, de ce? De ce un triplu câștigător de Uefa Champions League (trofee câștigate consecutiv!), la prima experiență la cel mai înalt nivel, alege să se retragă acum? N-a fost cel mai bun sezon din istoria clubului, dar s-a încheiat cu poate cel mai râvnit trofeu, și cu două sezoane extrem de solide în spate, lucrurile nu păreau așa de întunecate.

Cum a descifrat jocul fiecărui adversar în drumul său spre succes, Zidane face lumină și în această problemă fără un răspuns la îndemână.

I-am analizat de atâtea ori abordările tehnico-tactice, acum a venit timpul să ne aruncăm un ochi critic și asupra declarației sale.

„Este un moment straniu, dar e important. Trebuia să fac asta.”

Însuși Zidane pare puțin amețit de vâltoarea întâmplărilor. Nu își poate explica nici el foarte clar de ce e mai bine așa, dar simte că așa este. Ca orice mare personalitate are încredere în intuiția sa.

„Așa e mai bine pentru toți. Echipa trebuie să câștige, iar eu am nevoie de o schimbare.”

În adâncul său pare că s-a strecurat o umbră de nesiguranță și parcă nebunia izvorâtă din pasiune l-ar îndemna să mai continuie, indiferent ce s-ar putea întâmpla în viitor. Dar luciditatea nu-l părăsește. I-a lăsat puțin loc de joacă nebuniei, însă nimic mai mult. Francezul știe că aici e vorba de mai mult, de ceva mai mare decât el. E în joc istoria celui mai mare club, dar și destinul jucătorilor care i-au oferit totul până în ultimul moment.

Intuiției de care vorbeam mai sus, în ADN-ul unui om mare, se intersectează cu spiritul de sacrificiu, cu dorința de a face orice pentru „binele suprem”.

„Pentru mulți nu are sens, dar are pentru mine. E momentul unei schimbări. Și pentru jucători e la fel. După trei ani este decizia adecvată.”

Sensul deciziei este în sufletul și în mentalitatea lui. E perfect conștient că a realizat lucruri pe care alții doar le-au visat, însă succesul nu l-a îmbătat. Simte că atât el cât și jucătorii au ajuns în punctul maxim al evoluției lor pe care această formulă îl putea oferi.

„Se ajunge la un moment în care te întrebi «Ce să le cer mai mult?» E momentul ca ei să audă un alt discurs, ca să câștige din nou.”

El le-a oferit totul, iar ei au absorbit totul. S-a ajuns într-un punct final. Performanța duce în dese rânduri la o supraîncălzire și trebuie să poți rămâne destul de ancorat în realitate încât să realizezi la timp momentul ăsta.

„Dacă nu văd clar că vom continua să câștigăm, atunci e momentul în care mai bine schimb. Nu vreau să fac prostii.”

Aici fac apel, din nou, la prima concluzie: scurta memorie sau memoria selectivă. Zidane a atins, într-un timp mult mai scurt decât se aștepta, cele mai amețitoare culmi ale reușitei. Neanunțat, a luat stiloul succesului și a început să-și scrie propriul capitol în istoria fotbalului. Și a fost un capitol pe cinste.

Însă, ca orice autor care se respectă, știe că succesul e trecător și că oamenii nu prețuiesc decât pe moment. În consecință, pentru a rămâne mereu pe buzele tuturor, trebuie să fii capabil în permanență să livrezi ceva nou și uimitor.

Zidane simte că în momentul ăsta nu mai are ce să ofere. „Aici lumea dă totul.”

Nu este nevoie să decadă, poate să plece acum și lumea să și-l amintească încă un învingător. Poate că dacă ar fi rămas, alta ar fi fost eticheta lui la final de mandat.

Este asta și o dovadă de lașitate? Unii așa ar spune, dar până la urmă el a început parcursul ăsta uimitor, deci el este cel mai în măsură să-l încheie atunci când crede de cuviință.