În sport, o dinastie înseamnă o echipă sau un jucător care domină sportul sau liga în care activează pentru o perioadă foarte lungă de timp. Baschetul american îi celebrează pe cei mai mari jucători prin introducerea în celebrul Hall of Fame, însă nu există liste oficiale cu echipele ce au dominat NBA. Există, însă, câteva echipe care au dominat baschetul o bună perioadă de timp, atât în ziua de astăzi, cât și în urmă cu 50 de ani. Pentru a fi considerată o dinastie, o echipă trebuie să aibă cel puțin un campionat câștigat și să aibă o continuitate în echipă pentru o lungă perioadă de timp. Din această cauză, desemnarea unei echipe ca fiind o dinastie poate fi considerată, de multe ori, un topic subiectiv. Există câteva cluburi care nu pot fi scoase din discuție atunci când vorbim despre istoria acestui sport.

Cea mai de succes dinastie aparține echipei Boston Celtics. Între 1957 și 1969, Celtics au câștigat 11 campionate NBA, opt dintre ele fiind consecutive. Conduși de pe bancă de celebrul antrenor Red Auerbach și din teren(iar mai târziu și de pe margine) de către superstarul Bill Russell, Celtics avea să câștige nu doar primul trofeu de campioni NBA, ci avea să domine liga timp de 13 ani. De asemenea, în acești ani de dominație, 13 baschetbaliști din echipă au ajuns în Hall of Fame.

Statistici pentru Boston Celtics 1957-1969:

Recordul în sezonul regulat (procentaj victorii): 716-299 (.705)

12 apariții în Finala NBA

11 campionate NBA

Cei mai importanți jucători: Bill Russell, Bob Cousy, John Havlicek, K.C. Jones, Sam Jones, Tommy Heinsohn, Bill Sharman, Bailey Howell

Antrenori: Red Auerbach(1950-1966), Bill Russell(1966-1969)

Începuturile dinastiei

Boston Celtics a luat ființă în anul 1943 la inițiativa lui Walter A. Brown, care avea să devină și președintele echipei. La început, echipa a făcut parte din Basketball Association of America(BAA), iar după 1949 din NBA, în urma fuziunii BAA cu National Basketball League(NBL). După cel de-al Doilea Război Mondial, cea mai mare problemă a Statelor Unite a devenit rasismul. Oamenii de culoare nu aveau aceleași drepturi ca cei albi(nu aveau dreptul de a sta împreună în autobus sau în restaurante, aveau toatele, școli, locuri de muncă separate în funcție de culoare, etc), însă baschetul era un sport foarte popular în rândurile afro-americanilor. Abia în 1950, Boston Celtics, cu Walter Brown patron, avea să drafteze în NBA primul jucător de culoare din istoria baschetului, pe Chuck Cooper. Walter Brown era printre puținii președinți din NBA de la acea vreme care încuraja folosirea baschetbaliștilor negri, într-o perioadă în care majoritatea echipelor de baschet nici măcar nu aveau în lot vreun jucător de culoare.

În primii ani de existență, Celtics s-a zbătut încercând să țină pasul cu celelalte echipe. Norocul a fost schimbat după angajarea lui Red Auerbach, fost antrenor la Tri-Cities Blackhawks(actuala Atlanta Hawks). Prima mutare importantă realizată de Auerbach a fost aducerea lui Bob Cousy, conducător de joc de la Chicago Stags. Până în 1956, Auerbach nu a reușit să câștige vreun titul cu Boston, deși echipa ajungea mai mereu în play-off. După sezonul 1955-1956, Auerbach l-a dat la schimb pe unul din cei mai buni jucători ai săi pentru pick-ul cu numărul doi în draft, draftându-l pe centrul Bill Russell. În aceeași noapte, Celtics i-a mai luat în draft și pe Tommy Heinsohn, dar și K.C Jones. Toți trei aveau să conducă echipa spre cel mai mare succes din istoria baschetului și toți trei aveau să intre în Hall of Fame.

credit photo: complex.com

Primul trofeu pentru Boston Celtics

În sezonul 1956-1957, Celtics aveau în lot cinci Hall of Fameri(Russell, extremele Heinsohn și Frank Ramsey, apărătorii Bill Sharman și Bob Cousy), cu excepția lui K.C Jones, care nu a participat până în 1958 din cauza serviciului militar obligatoriu. Și Bill Russell a venit la echipă abia în decembrie 1956, după ce a participat la Jocurile Olimpice. Din această cauză, colegul său, Tommy Heinsohn a fost numit Rookie of The Year, și nu Bill Russell. De aici ar fi pornit problemele între ei, fiind cunoscut faptul că cei doi nu au avut o relație apropiată. Deși echipa avea un record de 13-3 când a venit Russell, acesta a fost considerat drept „piesa lipsă din puzzle”. Celtics era o echipă plină cu jucători talentați, doar că mai avea nevoie de un singur element pentru a câștiga un campionat.

În finala NBA din 1957, Celtics au întâlnit cea mai bună echipă a momentului, St. Louis Hawks, condusă de doi dintre foștii jucători ai lui Boston. Celtics a câștigat pentru prima dată campionatul după o finală îndelung disputată, decisă de un Game 7, Bob Cousy fiind MVP-ul Finalei.

Era lui Bill Russell și dominarea NBA-ului

Bill Russell a devenit rapid unul dintre cei mai buni jucători din ligă. Defensiva sa era de multe ori impecabilă și reușea să strângă 16 puncte pe meci și un record de 22.7 recuperări. Celtics avea să câștige 49 de meciuri în sezonul 1957-58, Russell fiind votat MVP-ul Ligii în doar al doilea său an ca jucător profesionist. Ajunși fără probleme în finala NBA pentru al doilea an la rând, aceștia dădeau piept cu rivala de anul trecut, St. Louis Hawks. În meciul al treilea, Russell s-a accidentat la picior și a lipsit până în meciul șase, Hawks reușind să câștige titlul în acel an.

Abia anul următor K.C Jones a revenit din armată și astfel avea să se nască o dinastie care va câștiga opt titluri consecutive. În 1959, cu Cousy, Russell, Heinsohn și Jones și Red Auerbach antrenor, Celtics avea să „măture” Minneapolis Lakers în Finala NBA. Era prima victorie în fața lui Lakers, iar dominația asupra Ligii Nord- Americane de Baschet abia începea. Antrenorul lui Lakers de atunci, John Kundla, l-a lăudat pe Russell, spunând: „Nu ne temem de Celtics fără Bill Russell. Scoateți-l și îi putem bate. (…) El este tipul care ne-a bătut psihic.”

credit photo: sportskeeda.com

Celtics avea să mai câștige încă șapte titluri consecutive, fiind astfel opt la rând, jucând de șapte ori în finala NBA contra lui Lakers, o echipă formată din viitorii Hall of Fameri Jerry West și Elgin Baylor. Mai mult, Boston avea să dea piept în finala cu San Francisco Warriors, din 1964, cu legendarul Wilt Chamberlain, care avea să devină cel mai mare rival al lui Bill Russell.

În 1964, Celtics a devenit prima echipă din NBA care avea o linie de start afro-americană completă. La 26 decembrie 1964, Willie Naulls îl înlocuiește pe Tommy Heinsohn, care era accidentat, alăturându-se lui Tom ‘Satch’ Sanders, K.C. Jones, Sam Jones și Bill Russell în linia de start. Pe lângă primul titlu de MVP al lui Bill Russell, luat în 1958, pivotul avea să mai câștige încă 4 MVP, ultimul în 1965.

credit photo: AP Photo/file

Retragerea lui Red Auerbach și Bill Russell antrenor

După sezonul 1965-66, antrenorul principal, Red Auerbach, care câștigase nouă titluri de campion, a anunțat că se retrage din baschet. Acesta avea de fapt să fie un nou început pentru echipa din Massachusetts, dar care nu a durat prea mult. Red le-a propus postul de antrenor foștilor săi elevi, Frank Ramsey, Bob Cousy și Tom Heinsohn, fiind refuzat pe rând de aceștia. A patra soluție era Bill Russell, care a și acceptat, devenind antrenor jucător, dar și primul antrenor afro-american din istoria vreunui sport american. Acesta le-a spus jurnaliștilor că: „Nu mi s-a oferit slujba pentru că sunt un negru, mi s-a oferit pentru că au crezut pot să fac o treabă bună.”

Recordul de campionate câștigate consecutiv avea să se încheie la opt pentru Celtics, în sezonul 1966-67, Philadelphia 76ers, condusă din teren de Wilt Chamberlain, avea să o învingă pe Boston în finala conferinței. După meci, Russell avea să meargă în vestiarul echipei adverse și să-i strângă mâna lui Chamberlain, spunându-i simplu „Grozav”. Se spune că, după înfrângere, Russell l-a condus pe bunicul său în vestiarul lui Celtics, iar cei doi i-au văzut pe jucătorul alb, John Havlicek la duș alături de coechipierul său negru, Sam Jones și discutând jocul. Dintr-o dată, Jake Russell a început să plângă. Întrebat de nepotul său ce s-a întâmplat, bunicul său a răspuns cât de mândru este de el, fiind antrenor al unei organizații în care negrii și albii coexistau în armonie. Wilt câștiga primul titlu din carieră în acel an, în fața lui San Francisco Warriors, după 4-2.

credit photo: Bettmann/CORBIS

În sezonul 1967-1968, Russell, care deja avea 34 de ani, a strâns 12 puncte și 18 recuperări pe meci. În finala Conferinței, Boston s-a întâlnit cu 76ers, care era favorită să treacă mai departe. După ce a fost asasinat Martin Luther King, jucătorii de culoare din ambele echipe au fost profund afectați. Sixers  aveau un avantaj de 3-1 după o prestație slabă din partea lui Russell, care deja era catalogat drept „epuizat”. Însă avea să se întâmple minunea și Celtics să câștige cu 4-3, fiind prima echipă care depășește un astfel de deficit. Celtics avea să câștige finala NBA contra lui Lakers, iar Russell câștiga al 10-lea trofeu în 12 ani. După ce a pierdut pentru a cincea oara împotriva lui Russell și a lui Celtics, fundașul de la Lakers, viitor HOF, Jerry West, a declarat: „Dacă am avea de ales între orice jucător de baschet din ligă, alegerea mea nr.1 este Bill Russell. Russell nu încetează niciodată să mă uimească.”

Sfârșitul dinastiei

Se vedea în echipă că sfârșitul dominației se apropie în sezonul 1968-1969. Bill Russell era total distras de către moartea lui Kennedy, războiul din Vietnam și divorțul de soția sa. Luase în greutate foarte mult și a fost chiar internat în spital din cauza lipsei de odihnă. Majoritatea jucătorilor erau la final de carieră, iar recordul lor de 48-34 era cel mai slab din 1955-56 încoace. Chiar și așa, Celtics au produs surpriza și au ajuns până în finala NBA, unde aveau să se confrunte cu Wilt Chamberlain, doar că de această dată în uniforma lui Lakers, alături de West și Baylor. Celtics aveau să câștige foarte greu al 11-lea campionat în 13 ani, după 4-3 cu Lakers. La 35 de ani, în ultimul său meci ca baschetbalist, Russell a recuperat mingea de 21 de ori.

Russell s-a retras după finală și a rupt orice legătură cu Celtics, fără a mai continua ca antrenor. Acesta nu a fost prezent nici măcar la ceremonia de titlu din Boston, unde au fost peste 30.000 de oameni. Auerbach, care era deja manager general, l-a draftat pe JoJo White, care avea să devină un idol pentru Boston, însă echipei i-a lipsit un centru de calibru și a ratat play-off-ul în sezonul următor pentru prima dată din 1950. Fanii l-au criticat pe Russell pentru modul ales de a lăsa echipa(și-a vândut povestea de retragere către Sports Illustrated pentru 10.000 de dolari) și pentru faptul că a lăsat echipa fără un antrenor și fără un pivot.

Așa lua sfârșit o dinastie care a dominat NBA timp de 13 ani. Celtics rămâne fără cel mai bun jucător și fără  antrenor, ratează play-off-ul iar managerul Auerbach trebuie să reconstruiască echipa. În 1970, New York Knicks aveau să câștige titlul NBA după finala cu Lakers, cu scorul de 4-3.

Boston Celtics 1957-1969 a fost o echipă care nu doar că a dominat baschetul, ci și l-a schimbat pentru totdeauna. Chiar dacă este considerat cel mai mare baschetbalist din istorie, Bill Russell este, cu siguranță, cel mai mare campion din istorie. Nici un jucător nu a reușit să câștige 11 campionate și să devină unul dintre cei mai buni jucători defensivi din istorie. Astăzi, cel mai bun jucător din finala NBA primește trofeul „Bill Russell NBA Finals MVP”, în onoarea legendei de la Celtics. Numărul șase a fost retras de către Celtics ca simbol pentru întreaga activitate a lui Russell în tricoul lui Boston. Red Auerbach nu doar că a câștigat nouă titluri de campion, însă, după ce a devenit manager general, a reușit să câștige alte șapte titluri cu Celtics, fiind recunoscut pentru că a reușit să creeze două dinastii separate pentru Boston Celtics.

credit photo: i.cdn.turner.com