Când spui Liverpool, te gândești la mai multe lucruri. Mai întâi îți imaginezi o după-amiază senină pe Anfield, unde tribunele colorate în roșu vibrează pline de energie timp de 90 de minute. Apoi, fredonezi în minte imnul „You’ll never walk alone”, de la cap la coadă, iar pielea ta se transformă numaidecât într-una de găină. În prezent, când spui Liverpool, te gândești la Mo Salah, Bobby Firmino și Jurgen Klopp. Cântecele suporterilor dedicate noilor idoli răsună la fiecare fază creată de aceștia. Fotbalul din Liverpool funcționează într-o armonie perfectă: jucători-suporteri-stadion.
Dar până să ajungem la debutul lui Steven Gerrard din 1998, la seara memorabilă de la Istanbul din 2005 sau la finala Champions League de anul acesta contra Realului, Liverpool a avut alți 2 idoli: Bill Shankly și Bob Paisley. Despre cei 2 antrenori glorioși ai „cormoranilor” încă se cântă pe Anfield. Nimeni nu i-a uitat și nici n-o s-o facă în viitorul apropiat sau îndepărtat.

Primul care a ajuns la cârma echipei din Liverpool a fost Bill Shankly. Scoțianul a debutat ca juător profesionist la Carlisle United, pentru care a jucat un singur sezon, urmând să-și petreacă restul carierei la Preston North End, alături de care reușea să cucerească FA Cup în 1938. Activitatea sa din teren a fost întreruptă de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Shankly a decis să-și agațe ghetele în cui după încheierea războiului și să devină manager, astfel că în 1949 ajunge pe banca celor de la Carlisle United. De-a lungul timpului a mai antrenat cluburile Grimsby Town, Workington și Huddersfield Town, înainte să ajungă pe Anfield Road.
Bill Shankly a debutat pe banca lui Liverpool în decembrie 1959. În acel moment clubul evolua în Divizia Secundă de 5 ani, gazonul de pe Anfield arăta îngrozitor, iar condițiile de la baza de antrenament Melwood erau josnice. Scoțianul nu a rămas indiferent și a cerut imediat conducerii clubului să fie remediate toate problemele care puteau sta în calea antrenamentelor. În ciuda dificultăților, Shankly s-a integrat rapid, stabilind o legătură puternică cu suporterii și cu Bob Paisley, Joe Fagan și Reuben Bennett, oameni importanți din staff-ul clubului. Cei 4 oameni de bază din jurul echipei, în frunte cu Bill Shankly, au început să colabereze într-un mod mai mult decât profesionist, transformând o debara veche într-o incăpere numită „Boot Room”(Camera ghetelor), folosită pentru discuții tehnice cu jucătorii, în timp ce aceștia își curățau ghetele de noroi.

După un singur meci, scoțianul și-a dat seama că nu va putea face performanță în condițiile actuale, așa că a cerut întăriri pe mai multe poziții din teren și a trecut 24 de jucători pe lista de transferuri, toți parăsind clubul în mai puțin de un an. Schimbarea tocmai începuse.

Perioada de construcție a unui lot nou-nouț a fost destul de anevoioasă, Shankly spunând că s-a gândit de multe ori să renunțe și să plece, dar Eric Sawyer, unul din oamenii aflați la conducerea clubului din Liverpool a avut încredere în el și a contribuit la obținerea unor transferuri esențiale pentru promovarea în prima ligă engleză. Astfel, într-o perioadă scurtă de timp, pe Anfield au ajuns mai mulți jucători, printre care: mijlocașul central Ron Yeats, atacantul Ian St John, portarul Tommy Lawrence și extrema Gordon Milne.

Rezultatele nu au întârziat să apară, iar „noul” Liverpool a terminat următoarele două sezoane pe poziția a 3-a, însă nu îndeajuns de sus pentru a promova. Al treilea an a fost cu noroc pentru Shankly, echipa de pe Anfield reușind să ajungă în Premier League (First Division, la acea vreme). În primul sezon după revenirea pe prima scenă, Liverpool a terminat pe locul 8, urmând ca în sezonul 1963-1964 „cormoranii” să cucerească al 6-lea trofeu de campioană din istoria clubului.

La 3 zile după succesul din finala FA Cup, Liverpool a câștigat și prima manșă din „dubla” cu Inter Milano (scor 3:1). Cu toate acestea, elevii lui Shankly nu au putut evita revenirea italienilor, care au întors rezultatul în meciul retur de pe San Siro și s-au calificat în finală (scor 3:0). Oboseala și aglomerarea meciurilor din Europa și-a făcut simțită prezența, astfel că Liverpool a terminat campionatul intern abia pe locul 7.

Clubul de pe Anfield s-a revanșat în sezonul 1965-1966 și a cucerit un nou titlu de campioană a Angliei, și în același timp a ajuns în finala Cupei UEFA (European Cup Winner’s Cup, pe atunci), unde a fost învinsă dramatic în extra-time de Borussia Dortmund.

Shankly reprezintă un simbol al psihologiei aplicate în sport, scoțianul reușind să-și motiveze jucătorii și, în același timp, să-și descurajeze adversarii. Astfel, Liverpool pleca din start cu un avantaj: cel moral. Un exemplu potrivit pentru viziunea sa este celebrul semn „This is Anfield” (Aici este Anfield), amplasat deasupra holului pe care jucătorii ies pe teren. Împreună cu zumzetul mulțimii din tribune, semnul este arma perfectă pentru a porni meciul cu dreptul. Astfel, în primul meci după ce „This is Anfield” și-a făcut apariția în casa „cormoranilor”, Liverpool a făcut și prima victimă, spulberând Newcastle United cu 5-0.
Un alt episod în care Bill Shankly a ieșit la rampă cu discursurile sale din vestiar este cel în care tânărul atacant al lui Liverpool, Kevin Keegan, urma să joace pentru prima dată împotriva mult mai experimentatului fundaș advers, Bobby Moore. Shankly i-a spus lui Keegan că Bobby petrecuse toată noaptea și că acum era mahmur. Atacantul lui Liverpool a reușit un meci senzațional, iar la final Shankly s-a dus și i-a spus că, de fapt, Moore era într-o formă excelentă și, mai ales, nu era mahmur deloc.
Sezonul 1972-1973 a însemnat al 3-lea titlu de campioană în „era Shankly” și al 8-lea per total pentru Liverpool. Ca bonus, „cormoranii” au cucerit și Cupa Uefa în fața nemților de la Borussia Mönchengladbach (scor 3:2), bifând  primul trofeu european al clubului și devenind prima echipă din Anglia care câștigă titlul și o cupă europeană în același sezon.

În următorul sezon, Liverpool a fost eliminată de Steaua Roșie Belgrad din cupele europene și a terminat campionatul pe poziția secundă, în spatele lui Leeds United. Cu toate acestea, „cormoranii” nu s-au dat bătuți și au triumfat în fața celor de la Newcastle pe Wembley (scor 3:0), ridicând încă o dată trofeul FA Cup deasupra capului.
Acesta a fost ultimul trofeu câștigat de Bill Shankly pe Anfield, în ultimul sezon al scoțianului pe banca lui Liverpool.
În ziua finalei, după fluierul final al arbitrului, Bill Shankly a simțit pentru prima oară oboseala. Trecuseră mulți ani de când era pe Anfield. Pe 12 iulie 1974, Shankly și-a anunțat în mod oficial retragerea. O perioadă glorioasă din istoria lui Liverpool tocmai se încheiase.
Relația lui Bill Shankly cu fanii era una aparte. Știa cum se simt și le vorbea ca unor prieteni. Shankly spunea că „încă de la începutul carierei am încercat să le arăt suporterilor că ei sunt cei care contează. Trebuie să știi cum să te porți cu ei. Doar așa îi vei avea alături întotdeauna!”

Și, într-adevăr, suporterii lui Liverpool i-au fost mereu alături. Ei au simțit că lui Shankly chiar îi pasă de club, iar astfel de lucruri nu rămân nerăsplătite. După câștigarea titlului din 1973, la sărbătoarea de pe Anfield, o eșarfă cu emblema clubului a zburat din tribuna The Kop spre direcția lui Shankly. Un polițist a intervenit și a aruncat-o deoparte. Văzând faza, Shankly a recuperat-o și a legat-o în jurul gâtului, spunându-i: „Să nu îndrăznești! Este prețioasă!”
Bill Shankly s-a stins din viață pe 29 septembrie 1981. Ca tribut pentru tot ce a realizat pentru Liverpool, în fața tribunei Anfield Road a fost ridicată o poartă denumită simbolic „Shankly Gates” pe care se regăsește celebra expresie, devenită și imnul clubului: „You’ll never walk alone”.

Mai târziu, în 1997, statuia lui Bill Shankly a fost ridicată în fața stadionului, lângă care este gravată inscripția: „He made the people happy” (El a făcut oamenii fericiți).

Shankly va rămâne veșnic pe Anfield. Amintirile și statuia sa vor avea grijă să nu uite nimeni cine a fost, iar cei tineri să afle ce a realizat. Oamenii nu sunt întotdeauna fericiți, dar când ajung pe Anfield cu siguranță au o zi bună și zâmbesc.
Bill Shankly încă poartă eșarfa și se uită atent la cei care par triști sau nu au încredere în Liverpool: „Să nu îndrăznești! Este prețios!”