Într-o vreme, puțini erau aceia care atribuiau o parte din succesul unei echipe antrenorului. Cel care se ocupa de pregătirea jucătorilor era o figură marginală, umbrită de jucători și neluată în seamă de presă sau opinia publică.

O schimbare de paradigmă avea să se producă datorită lui Helenio Herrera Galivan.

3 campionate ale Italiei (1963, 1964, 1966), o Cupă a Italiei (1969), 4 campionate ale Spaniei (1950, 1951, 1959, 1960), două Cupe ale Regelui (1981), două Cupe ale Campionilor (1964, 1965) și două Cupe Intercontinentale (1964, 1965). Aceasta este zestrea impresionantă a lui Helenio Herrera.

Dar, dincolo de numeroasele trofee adjudecate, cu adevărat spectaculos a fost modul în care acestea au fost obținute. Într-o lume fotbalistică relativ simplistă și limitată, Herrera a fost un revoluționar care nu doar că a reușit, dar a reușit în felul său. Nu s-a mulțumit să-i copieze pe alții, și a ajuns să fie el cel imitat.

Sursă foto: helenioherrera.it

„Am fost acuzat că sunt tiranic și fără milă față de jucători”.

Fixarea unor standarde înalte este primul pas către succes. Următorul trebuie să fie susținut de dorința reală de a face tot ceea ce este nevoie pentru a le atinge.

Helenio Herrera era înainte de toate un om foarte disciplinat, metodic și conștiincios. Inclusiv viața sa privată se desfășura după reguli bine stabilite, respectate cu religiozitate. Începutul fiecărei zile era destinat unor procedee de yoga, iar alimentația sa se baza pe parmezan și ulei de măsline.

Aceste trăsături de personalitate s-au răsfrânt și asupra vieții sale de antrenor.

Helenio Herrera a fost printre primii antrenori care au acordat o mare atenție unor aspecte care acum sunt sfinte. Pe atunci însă nu erau.

Antrenorul de origine argentiniană uimea lumea fotbalului din acea perioadă prin introducerea unor antrenamente foarte dure (se spune că a găsit la un moment dat o carte despre misticism, de unde a preluat metode de antrenament specifice secolului al 16-lea), programe speciale pentru pregătirea fizică, regimuri alimentare și cantonamente înainte de meciuri.

În 2018 acestea nu se mai discută, dar pe vremea lui Herrera erau subiecte tabu.

De asemenea, foarte interesant este faptul că HH acorda o mare atenție psihicului și mentalului jucătorilor săi. Deseori, membrii echipei sale petreceau anumite perioade de timp în camere sau locuri special amenajate, unde predomina culoarea verde, pentru a ajunge la pacea interioară. Sună puțin ciudat chiar și acum, vă imaginați cum era acum 50-60 de ani?

Sursă foto: thesefootballtimes.co

„Cine nu dă totul, nu dă nimic!”

Un citat tranșat, dar care ne oferă o imagine despre dimensiunea ambiției lui Helenio Herrera. Un perfecționist din naștere, acesta nu a lăsat niciodată nimic la voia întâmplării și a cerut asta, în permanență, și jucătorilor săi.

Jucătorii își petreceau mai toate vacanțele împreună, stăteau zile în șir în cantonament și se aflau mereu sub o imensă presiune. Libertatea lor era așa de constrânsă încât aceștia puteau fi amendați pentru declarațiile nepotrivite din presă.

Pentru că Herrera ținea foarte mult la atmosfera din vestiar, dar și la aparențe, și-a instruit jucătorii să nu declare niciodată lucruri negative în presă, ci, indiferent de starea lor de spirit, să aibă tot timpul mesaje pozitive.

Desigur, personalitatea lui HH este foarte complexă, interesantă și reprezintă fundația pe care și-a construit succesul. Dar, ceea ce a fost cu adevărat unic la Herrera, a fost modul în care acesta a văzut fotbalul.

Sursă foto: helenioherrera.it

Catenaccio

Înainte să ne aplecăm asupra tacticii lui Helenio Herrera, câteva cuvinte despre catenaccio.

În primul rând, nu a fost inventat de Helenio Herrera. Primele informații despre această abordare tactică vin din anii `30. Pe atunci, Karl Rappan antrena o echipă de semi profesioniști, Servette, și a fost forțat de decalajul valoric să inoveze pentru a putea concura cu echipele de profesioniști.

A făcut acest lucru printr-o abordare defensivă, care să absoarbă presiunea oponentului și care se bazează pe contraatac.

Pe atunci, cel mai folosit sistem de joc era 2-3-2-3. Ca să ne exprimăm ceva mai plastic, putem afirma că principala strategie de joc era un gol mai mult decât adversarul.

Karl Rappan a venit cu câteva idei noi.

Retrăgând 2 dintre mijlocașii centrali în zonele laterale și interii în fața apărării, Rappan a obținut ceva ce astăzi am numi 4-3-3. Prin această distribuție, vizionarul antrenor austriac reușea să își apere mult mai eficient zonele laterale, dar și să obțină mereu un om liber în centrul defensivei.

Exemplu:

Atunci când adversarul ar fi atacat în partea stângă a defensivei, fundașul lateral face pasul în față, fundașul central-stânga strânge, iar celălalt fundaș central este omul liber, gata să asigure dublajul și să acopere spațiile rămase libere.

Acest stil a ajuns în Italia după cel de-al Doilea Război Mondial, Giuseppe Viani fiind primul antrenor care l-a implementat.

Viani a fost cel care l-a importat, dar Helenio Herrera a fost cel care l-a făcut cu adevărat cunoscut, nu înainte însă de a-l adapta propriei viziuni.

Catenaccio-ul lui Herrera

Așa arăta cea mai bună echipă pe care Herrera o avea la Inter Milano, clubul prin intermediul căruia și-a desăvârșit filozofia.

Pentru a sintetiza, putem afirma că tactica lui HH se baza pe 4 principii:

1. Libero – Picchi

2. Fundașul lateral avansat – Facchetti

3. Extreme dinamice – Corso și Jair

4. Clasicul număr 10 – Suarez

1. Picchi

Picchi este cel care a predat lecția libero-ului întregii lumi fotbalistice. Atunci când echipa sa se afla în tranziție negativă, Facchetti cobora la nivelul fundașilor, formând linia clasică de 4, iar Picchi rămânea o idee mai retras pentru a asigura dublajul atunci când era nevoie.

2. Facchetti

Un produs 100% italian, Facchetti a fost primul fundaș lateral cu adevărate valențe ofensive. Singura sarcină pe terenul de joc al unui fundaș lateral era de factură defensivă. Până la Facchetti.

Inițial extremă, Facchetti a fost reprofilat de către vizionarul Herrera și a devenit primul fundaș lateral capabil să marcheze la fel de multe goluri ca un atacant veritabil.

3. Corso și Jair

„Atunci când atacăm, toți jucătorii știu ceea ce îmi doresc: fotbal vertical, în regim de viteza, cu maximum 3 pase înainte de a ajunge în careul advers. Dacă pierzi mingea atunci când joci vertical, nu e o problemă – dacă o pierzi jucând lateral, plătești încasând un gol.”

Jair era o extremă clasică, cu viteză și forță de pătrundere, dar Corso avea un profil ușor diferit, și beneficia de mai multă libertate de mișcare, activând mai mult între linii.

4. Suarez

Conducătorul de joc al Interului din perioada lui Herrera, Suarez era cel cu găsirea coechipierilor între linii și specularea spațiilor prin pase filtrante. Deși la Barcelona a jucat într-o poziție mai avansată, HH l-a retras pentru a-i pune mai mult în valoare viziunea și capacitatea de distribuție a balonului.

Ca abordare colectivă, Interul lui Herrera avea un traseu binecunoscut de joc: după ce fundașii recuperau mingea, aceștia verticalizau rapid către Jair, a cărui misiune era să-l găsească liber în centru pe Suarez, care printr-o singură pasă trebuia să îl angajeze pe Corso sau Mazzola.

Cam așa a reușit, în linii mari, Helenio Herrera să domine fotbalul italian și european, dar și să rămână în istorie.

După finala din 1967, pierdută în fața lui Jock Stein (un antrenor cu un stil foarte ofensiv), un comentariu cu ecouri puternice și în prezent a fost enunțat: fotbalul adevărat a învins.

Cinismul și abordarea pragmatică au fost criticate și atunci. Modul în care Herrera vedea fotbalul nu era unul spectaculos, dar era eficient. Totuși asta nu era suficient pentru criticii săi, care îl taxau cu fiecare ocazie pentru jocul inestetic practicat de echipa sa.

HH le-a răspuns cum a știut el mai bine: câștigând în felul său.

Sursă foto: ro.pinterest.com

Finala din 1967 a reprezentat un moment de cotitură. Se spune că în timpul meciului, Picchi i-ar fi spus lui Sarti, portarul echipei, să lase mingea să intre în poartă pentru că ei oricum nu fac altceva decât să se apere și să amâne inevitabilul. Jucătorii își pierduseră încrederea în viziunea antrenorului.

Înfrângerea nu a făcut decât să amplifice nervozitatea și stresul care sufocau vestiarul de ceva vreme din cauza presiunii uriașe pe care Herrera o exercita, astfel că HH a plecat la finalul sezonului.

Nu a mai reușit niciodată să repete performanțele extraordinare, dar deja își câștigase binemeritatul loc în panteonul fotbalului.