E un lucru bine știut: singurul moment în care te iubește toată lumea e cel în care mori. Cele mai tragice situații par să provoace adevărate deversări de empatie și bunătate din partea opiniei publice.

Nu prea mai contează dacă erai cunoscut sau anonim, iubit sau detestat, respectat sau ignorat. După ce te-ai stins din viață, oamenii din jurul tău vor încerca (și reuși, e musai!) să găsească, întrebați fiind despre tine, cele mai dulci cuvinte de laudă și te vor descrie prin cele mai măgulitoare expresii. „Despre morți numai de bine”, nu-i așa?

Păi nu știu dacă-i chiar așa. Cei decedați înaintea noastră merită un tratament preferențial? E asta un fel de înțelegere socială tacită? Oare acest pas funest, făcut de cele multe ori fără consimțământul persoanei în cauză, oferă un anumit statut?

Dar stau și mă întreb, în timpul vieții de ce nu am apreciat persoana respectivă? Cât timp am avut șansa să conviețuim alături de ea n-a meritat, oare, același tratament pe care îl primește când pentru ea nu mai contează foarte mult?

Și, oricum, despre ce „tratament” vorbim aici? Poate că nu mă uit eu în direcția potrivită, dar ceea ce văd în astfel de momente sunt oameni, mai mulți sau mai puțini, depinde de caz, care fac paradă cu a lor empatie și nu știu ce să mai facă pentru a-și expune suferința în văzul lumii, pentru ca lumea să se minuneze.

Fără să ne dăm seama, am intrat într-o cursă a sentimentelor artificiale în care câștigătorul va boci și țopăi în același timp sub privirile învinșilor, încremeniți de „bunătatea” și „compasiunea” victoriosului.

Am vrut să stau departe de cazul lui Emiliano Sala. Astfel de momente cred că ar trebui să inspire altceva decât cuvinte și postări de prisos. Familia ar trebui respectată și lăsată să jelească, nu să fie căutată pentru declarații, iar efortul colectiv ar fi trebuit canalizat către ceva constructiv și util, nu în postări, comentarii și haștaguri futile.

Pot să înțeleg că presa are datoria de a informa cetățeanul, altfel n-am mai avea acces la informații. Totuși, de la a informa cu privire la o situație și până la a te folosi de aceasta pentru clicuri, viewer-uri și reclamă e un drum destul de lung, pavat cu ipocrizie.

Publicațiile, atât din România, cât și din străinătate, s-au înscris cu repeziciune în cursa de care pomeneam mai sus și au început să inunde Internetul cu titluri precum: „Argentina, îndurerată după anunțul morții lui Emiliano Sala”, „Decizia luată de Nantes după confirmarea decesului jucătorului! Mesajul CUTREMURĂTOR al președintelui clubului”, „Mesajul sfâșietor postat de sora lui Emiliano Sala după ce a fost confirmat decesul fotbalistului”. Mă opresc aici, cred că ați înțeles ideea.

Fie că este vorba de moartea lui Emiliano Sala, de o decizie luată de fostul său club sau de un mesaj al surorii sale, presa nu se poate abține din a posta articole bombastice, lipsite de fapt de orice urmă de compasiune. Noi, oamenii, avem o plăcere morbidă de a hrăni informațional cu tragedii și dezastre. Uităm să acordăm orice urmă de respect și ne năpustim asemenea unei haite de șacali asupra unui nenorocit sau a familiei acestuia, doar pentru a ne consola cu gândul că „iată, mai există în lume oameni suferinzi, nu suntem singuri”.

Înainte de oficializarea transferului la Cardiff City și, mai ales, înainte de tragica veste, Emiliano Sala nu era o vedetă, nu era un star. Avea 28 de ani, deci mai degrabă se afla către finalul carierei. Cluburile pentru care evoluase erau, cu tot respectul, de eșalonul secund valoric: Bordeaux, Caen sau Nantes. Urma Cardiff, locul 18 în Premier League.

Bineînțeles, nu îl desconsider aici. Emiliano a realizat mai multe lucruri până la 28 de ani decât voi fi eu capabil, probabil, să realizez într-o viață. Ceea ce încerc să demonstrez aici este că anvergura de care a beneficiat în timpul vieții nu anunța ceea ce s-a întâmplat după dezastru.

Dar acum revin la ceea ce spuneam la începutul comentariului. După moarte ești privit cu alți ochi. Unii mai îngăduitori, mai toleranți și mai buni.

Sursă foto: people.com

În cariera sa, Emiliano Sala a disputat 184 de partide și a înscris 85 de goluri. Sunt cifre mai degrabă modeste, pe care mulți alții le-au depășit, dar care n-au beneficiat de atenția și simpatia pe care o putem observa în zilele acestea. De ce? Pentru că ei n-au avut „norocul” unei tragedii. Cine crede că dacă Emiliano Sala nu sfârșea în acest mod teribil atâția oameni și-ar fi luat din prețiosul lor timp pentru a-i transmite un gând bun? Așa, pentru cine era el ca om, nu pentru modul în care a decedat.

Fie că vorbim despre Instagram sau Facebook, orice știre, orice postare despre Emiliano Sala este însoțită acum de un val grețos de comentarii care mustesc de ipocrizie.

Persoane care n-au avut niciodată tangențe cu fotbalul își descoperă, pe neașteptate, interesul față de Emiliano Sala. Sigur, faptul că nu urmăresc fotbalul nu le răpește dreptul de a acorda un gând bun unui fotbalist. Dar, repet, doar pentru că a sfârșit în modul în care a făcut-o? Asta ne face oameni mai buni?

Fanii diferitelor echipe, care probabil n-ar fi ezitat să-l înjure dacă Sala ar fi marcat împotriva echipei lor favorite, lansează acum comentarii abracadabrante: „Mereu în inima noastră”, „Nu te vom uita niciodată”. Jonglăm chiar atât de nepăsători cu anumite cuvinte încât le golim de conținut. Ele nu mai reprezintă nimic.

De asemenea, aceste persoane „empatice” și „vădit îndurerate” de soarta lui Emiliano Sala, precum o bună parte a „presei”, au uitat cu nerușinare de David Ibbotson, pilotul care și-a pierdut și el viața în accidentul aviatic. David nu era fotbalist, nu era cunoscut aproape deloc și nu-l găseai pe Flashscore. Așadar, oamenii ăia cu sufletul curat și îndoliat nu i-au întors privirea și nu i-au acordat nici măcar acele comentarii plastifiate.

Sursă foto: bbc.com

Dar stați, nu doar că l-au ignorat cu nonșalanță, ba chiar s-au găsit unii să-l acuze de moartea lui Emiliano Sala! Au citit ei undeva că Ibbotson avea probleme mari cu banii și s-a gândit să-și curme viața pentru că nu găsea nicio soluție.

Înțelegeți acum de ce îi numesc eu farisei pe 90% dintre cei care lăcrimează fals peste tastaturi? Niște oameni cu adevărați mișcați de aceste eveniment, nu doar că ar fi arătat compasiune și față de David Ibbotson, dar sub nicio formă nu s-ar fi gândit să îl acuze de crimă când corpul lui nici măcar nu a fost găsit.

Persoanele care într-adevăr merită aprecierea și stima noastră sunt cele 1000 care au donat pentru continuarea căutărilor.

Bineînțeles, autoritățile au fost demonizate că au oprit, la un moment dat, căutările. De ce? Pentru că era vorba de o persoană publică, desigur. Autoritățile n-au făcut altceva decât să respecte procedura. Această situația s-a mai întâmplat și multe familii au rămas fără un răspuns clar în urma unui astfel de accident. Atunci nu s-a mai scandalizat nimeni.

În încheiere câteva cuvinte despre Nantes și conducerea clubului.

N-am înțeles de ce conducătorii clubului Nantes s-au grăbit atât de tare și au cerut prima tranșă în 10 zile. Aici mi s-ar fi părut că este cazul unui gest omenos, dar care n-a venit. În fine, este dreptul lor juridic, dar eu credeam că aici vorbim de lucruri care sunt deasupra înțelegerilor contractuale și banilor. Poate m-am înșelat.

Evident, reacția Internetului n-a întârziat să apară și vituperările la adresa clubului francez au împânzit secțiunii dedicate comentariilor. Ca reacție, clubul Nantes a decis „retragerea numărului 9”. Am impresia că vorbim de exerciții de echilibristică pe o foarte subțire bară a imaginii publice. Ce primează, faptul că în momente tragice clubul Nantes amenință cu acțiunea în justiție dacă nu îi este plătită prima tranșă sau că după ce Internetul i-a înfierat, oficialii anunță „retragerea numărului 9”?

Mai stau și mă mai întreb o dată, cum pot acești oameni (cei de pe Internet), sinceri și dezinteresați spun ei, să treacă de la milă și compasiune (față de soarta nedreaptă a lui Emiliano Sala), la furie, ură și acuze (față de pilot și oficialii clubului Nantes)?

Unde au fost majoritatea când s-au strâns fonduri pentru continuarea căutărilor? Au donat aproximativ 1000 de persoane, printre care și patronul clubului Natens, ca fapt divers, dar și fotbaliști cunoscuți. Pe Internet găsim sute de mii de comentarii. Când a fost nevoie de ceva concret, unde s-au ascuns? Știm, cuvintele n-au cost, de-aia oamenii sunt generoși cu ele.

Unde sunt oamenii aceștia care sunt sfâșiați de moartea unui om pe care nu l-au cunoscut și nu l-au văzut niciodată când trec pe stradă pe lângă un om flămând sau pe lângă un copil fără adăpost?

Dacă am trăi doar pe Internet, nimeni n-ar mai fi rău cu aproapele său, toți am sări întru ajutorarea celor aflați în necaz și n-am mai fi pătați de invidie. În realitate însă, încercăm doar să ne pansăm conștiința.

Da, pe Internet lumea pare mai bună. Pare.