„Ciudat” pentru ea. Și pentru oamenii raționali. Și pentru oamenii cu bun-simț. Și pentru oamenii capabili să se bucure de succesele altora.

Pentru ceilalți nu este nimic neobișnuit. Totul se repetă la infinit, doar numele țintei se modifică. Acum este Mihaela, mâine poate fi Simona, iar peste o săptămână Roxana. Cine e Roxana? Eh, vă preocupați degeaba.

În mod clar nu susțin ideea conform căreia orice sportiv român trebuie susținut necondiționat doar pentru faptul că s-a născut în același spațiu geografic ca noi. Sunt de părere că ne alegem, în mod conștient sau nu, favoriții în funcție de particularitățile personalității noastre. Îi căutăm pe aceia care se aseamănă cu noi din anumite puncte de vedere.

Așadar, am stabilit că cetățenia nu trebuie să aducă după sine și suportul. Am discutat o extremă, acum urmează cealaltă.

I-ați văzut și îi vedeți probabil mai des decât vă doriți. Sunt acei indivizi foarte dotați, care își schimbă specialitatea în funcție de subiectul momentului. Nu are importanță că sunt de profesie mecanici. Dacă se discută despre literatură, lasă rapid cheia și cutia cu unelte din mână, înhață, mânjiți de vaselină, o carte de Dostoievski și dezbat! Negreșit cu aceeași măiestrie ca un licențiat în literatură.

Dar stați, am făcut o greșeală. Am spus că vor dezbate „o carte de Dostoievski”, ceea ce este profund fals. „Eroii” noștri nu discută decât persoane. Asta e plăcerea lor vinovată și aici se ascunde talentul lor. Nu se analizează cât de prolific a fost Dostoievski, cât de adânci sunt scrierile sale sau ce idei transmit, ci cât de bețiv a fost, câți bani pierdea la jocurile de noroc și cum reușea să-și epuizeze mereu agoniseala.

Așa s-a întâmplat (și se mai întâmplă ocazional) și cu Simona Halep și, mai nou, cu Mihaela Buzărnescu. Oameni care habar n-au de povestea lor de viață, neinteresați de unde au plecat și unde au ajuns, nepăsători față de sacrificiile pe care le-au făcut și total neimpresionați de performanțele lor, își împrăștie veninul cu seninătate și plăcere meschină.

De unde au căpătat ei dreptul să arunce cu noroi în persoane pe care nu le cunosc și nu le-au întâlnit niciodată? Să zicem că ești pe Internet și nu te poate obliga nimeni să nu-ți vomiți frustrările, dar de ce ai face asta? Cu ce anume ți-a greșit persoana respectivă de merită avalanșa asta necontrolată de ură?

Observ tot mai multe articole și comentarii în aceste zile în care Mihaela Buzărnescu este pusă la zid și arătată cu degetul. Asta e nota de plată pe care trebuie să o achite Miki pentru toată dragostea și simpatia pe care le-a primit de la ascensiune și până acum. Desigur, nu a întrebat-o nimeni dacă este de acord cu acest schimb, dar nici nu era nevoie. Pur și simplu așa merg lucrurile. Irina Begu a spus-o foarte bine: „Noi am trecut prin aceste lucruri pe la 21 și ceva de ani, când primeam mesaje și înjurături din partea spectatorilor sau a telespectatorilor. Așa că noi acum știm să le gestionăm, nu ne mai deranjează, nu le mai citim”.

Dar oare de ce Mihaela nu le-a primit la 21 de ani și le primește acum, la 30 de ani? Să îi întrebăm pe cei care o stigmatizează? Credeți că știu ei?

Credeți că ei bănuiesc că performanțele Mihaelei au fost întârziate de lungi serii de accidentări? Prima mai serioasă la 21 ani, adică atunci când ar fi trebuit să se „dueleze” cu haterii de pe Internet, Miki trăgea tare la recuperare. S-a operat, dar problema nu s-a rezolvat. A mai fost nevoie de o intervenție. Momentele acestea sunt delicate, mai ales în plan psihologic, atunci când îți vezi rivalele de clasament că adună puncte în timp ce tu mergi șchiopătând.

Au mai urmat și altele, culminând cu cea de la Rogers Cup, din august 2018.

Așa a părăsit atunci terenul. De atunci se străduiește să revină la forma care a dus-o în atenția specialiștilor online. Pentru că, vorba aia, domnii n-au timp de chiar oricine, sunt selectivi.

De asemenea, i-aș mai întreba pe aceștia dacă sunt conștienți de greutățile pe care Mihaela Buzărnescu a fost nevoită să le depășească pentru a „beneficia” acum de injurii la scenă deschisă. Până acum vreo 3 ani, Miki, pentru a-și continua cariera, se împrumuta de la diferite persoane private. Dacă nu făcea asta trebuia să renunțe la activitatea pe care a practica-o o viață întreagă. Banii i-a restituit din premiile câștigate la turnee. Tot prin munca ei, așadar.

De ce s-a împrumutat de la persoane private și nu a fost ajutată de Federație? Pentru că oamenii de acolo i-au spus că n-au bani să o ajute, să încerce și ea să vorbească cu ceilalți sportivi, poate strânge ceva. Au trimis-o la cerșit, adică.

Nimeni, în afară de familie și apropiați, n-a ridicat un deget să o ajute atunci când avea mare nevoie, dar mulți s-au îngrămădit să o felicite după ce s-a remarcat și a uimit lumea tenisului prin rezultatele sale. Acum, când traversează iarăși momente dificile, nu mai este ignorată ca în trecut, ci, pentru că este „cineva”, e înjurată, apostrofată și jignită.

Cu ce drept arunci cu piatra când nu ți-a păsat suficient cât să întinzi o mână de ajutor?

Off, nu știu ce e cu mine, îmi cer scuze, am greșit din nou. Am început să vorbesc, din nou, despre lucrurile neimportante. Adică pe cine interesează că fata asta a reușit, de una singură, să se ridice și să izbutească performanțe la care alții nu vor ajunge niciodată?

Știți ce e cu adevărat important? Vă mai amintiți de „cazul Dostoievski”? Omul e, dom’le, important. Nu ce a făcut și cum a făcut. Cine e el, în străfundul sufletului. Ce păcate are, cu ce poate fi taxat.

„Mizerabilă atitudinea de azi cu Ostapenko! Devine obișnuință!”

„Aici e nesimțire și grosolănie din partea ei. Are un vocabular grosolan Mihaela.”

Doar două exemple. Oamenilor nu prea le pasă că a pierdut, ci, mai degrabă, că nu are atitudinea pe care ei o așteaptă sau că se exprimă „necuviincios”.

„Trăiesc fiecare clipă când joc și tot timpul dau tot ce pot. Îmi este foarte greu să mă controlez. Nu îmi doresc acest lucru, nu este ok, încerc din răsputeri să controlez aceste reacții. Nu este frumos, recunosc, știu cum se aude din afară. Lumea trebuie să înțeleagă ca pentru mine este foarte greu, joc fiecare meci ca și cum ar fi ultimul”. Explicațiile Mihaelei. Recunoaște că mai și greșește, și cere doar un singur lucru: înțelegere.

Este o presiune imensă asupra ei, mai ales de 2-3 ani încoace, iar uneori, din firea ei vulcanică, erup anumite ieșiri. Bune, proaste, indiferent cum sunt, acestea sunt ale ei. Nu se mândrește cu asta, dar vrea puțină toleranță.

Mulți au acuzat-o că este o „mahalagioaică” pentru că vorbește într-un anume fel. Dar oare câți dintre acești exegeți îi condamnă oare pe fotbaliștii sau antrenorii de fotbal care se fac vinovați de aceleași derapaje? Ah, tenisul nu e fotbal. Deci, până la urmă nu ne deranjează că înjură, ci doar că „înjură în tenis”. Ipocrizie.

Avem însă și exemple din tenis. Ilie Năstase, John McEnroe, Heather Watson, Nick Kyrgios, Serena Williams etc.  n-au fost stigmatizați. Aceste personaje, cu un vocabular poate la fel de colorat, au fost catalogate drept „pasionate” și „excentrice”. Mihaela a fost numită „pițipoancă” sau „birjăriță”. Ipocrizie, partea a doua.

Desigur, înfierările apar după înfrângeri. La victorii sunt puse la sertar, pentru când înfrângerile vor veni, se înțelege. Ipocrizie, partea a treia.

Aceste personaje se poartă de parcă Miki le-ar fi cumva datoare. Ea trebuie să îndeplinească anumite cerințe fixate de suporterii de televizor. Dar adevărul e că nu le datorează absolut nimic.

Cui nu-i place, să-și întoarcă privirea sau să schimbe canalul. Este o samavolnicie din partea lor doar să atace și să răspândească ură, deoarece fac foarte mult rău acolo unde n-au făcut un strop de bine.

Miki este acolo unde este numai și numai datorită ei și singura persoană în fața căreia trebuie să răspundă este ea însăși.

Sursă foto: gettyimages.com