Există mai multe moduri de a juca fotbal. Unii preferă jocul dur, în forță, alții compensează lipsa forței fizice printr-o viteză amețitoare, iar alții nu acordă nicio importanță aspectului fizic al jocului. Aceștia din urmă joacă mai puțin cu trupul și mai mult cu inima.

I-am văzut rar și îi vedem din ce în ce mai greu pe acești norocoși ai sorții, binecuvântați de providență cu divinul talent. Dar să nu ne plângem că nu sunt mai mulți, ci să ne bucurăm că sunt.

Poate că cifrele reci și statisticile exhaustive ne oferă răspunsuri și explicații, dar în mod cert sunt neputincioase atunci când sunt confruntate cu talentul nativ. Jocul practicat cu inima iese din tiparele matematicii și se eschivează de rigoarea acesteia, fermecând ochiul care caută frumosul și nu exactitatea. Pentru că, într-o reprezentare romantică, boemă, s-ar putea ca o analiză insipidă să ne arate imperfecțiuni, greșeli, mișcări și gesturi inutile. Dar nu este mereu vorba de precizie și randament. Vine o vreme când este timpul pentru neobișnuit, pentru extraordinar, pentru magie. Aici, rezultatul final nu mai este primordial. Contează doar spectacolul care ne amintește că trebuie să ne mai și veselim.

O astfel de sarcină dificilă a avut-o și Enzo Francescoli, aceea de a încânta priviri, de a lărgi zâmbete și de a bucura inimile pasionate de fotbal.

„Când l-am văzut pe Francescoli jucând, mi-am dat seama că vreau să devin ca el.” (Zinedine Zidane)

În timp ce unii asudează necontenit și își chinuie plămânii, jucători precum Enzo Fracescoli levitează, fără să transpire, grațioși, naturali și proaspeți precum o briză marină. Nu pare a fi deloc corect, și chiar este frustrant pentru cei din prima categorie, dar este atât de frumos și reconfortant pentru noi, fanii, avizi ai show-ului.

Francescoli nu a fost niciodată un atlet în adevăratul sens al cuvântului. La o înălțime de 1, 81 m, natura i-a dăruit o conformație fizică mai degrabă costelivă, aparent nepotrivită pentru jocul dur de fotbal. Cum însă naturii nu îi place niciodată să rămână datoare, a compensat dăruindu-i lui Enzo un talent ieșit din comun.

 

Sursă foto: chile.as.com

Datorită acestei înzestrări, uruguayanul a fermecat o lume întreagă. Nu prin performanțe nemaivăzute și recorduri doborâte (deși le-a bifat și pe acestea), ci prin modul său unic de a juca fotbal. Cu atingeri fine, dar mereu hotărâte, completate de pași mici, preciși și grațioși ca într-un dans numai de el știut, Francescoli a dirijat „balonul” cu mult rafinament, driblând intrările dure ale adversarilor furioși că nu beneficiază de măcar un sfert din talentul său, făcând în același timp ochii să strălucească și inimile să exulte. Eleganța sa i-a adus și un supranume: „Principele”.

Povestea foarte dotatului Enzo „Principele” Francescoli a început la mica echipă de liceu din Uruguay, Salesian. Deși în timpul liceului a mers în Argentina de două ori, fiind în probe la Penarol și River Plate, micuțul Enzo s-a întors de fiecare dată acasă, preferând să rămână la echipa liceului cu care avea să câștige 5 campionate consecutive.

În ultimul an de liceu, Francescoli avea să facă primul pas către cariera de fotbalist profesionist. Fiind foarte popular pe străzile orașului Montevideo grație performanțelor de la echipa liceului, Enzo a fost căutat de către oficialii clubului Montevideo Wanderers, care i-au oferit primul contract. Francescoli a acceptat, iar romantica și fermecătoarea călătorie avea să înceapă.

Primul sezon în tricoul celor de la Montevideo Wanderers avea să se încheie neașteptat de bine pentru noua sa echipă: poziția secundă în campionat, cea mai bună clasare din 1931. Enzo a disputat 26 de partide și a marcat 3 goluri.

Următoarea campanie avea să îl surprindă pe Francescoli în postura de titular al clubului Montevideo, pentru care reușește să marcheze 7 goluri, în 22 de partide. Tot mai multă lume începea să vorbească despre cel deja supranumit „Principele”, iar acesta se simțea tot mai în largul său. În al 3-lea și ultimul sezon în tricoul celor de la Montevideo Wanderers, Francescoli a marcat 10 goluri în 26 de meciuri. Tot în acel sezon, „Principele” avea să debuteze și pentru echipa națională a Uruguayului.

Anul 1983 a fost primul an în care talentatul Enzo Francescoli a arătat, pe scena internațională, ceea ce poate. După un parcurs relativ ușor, Uruguayul a ajuns în finala (disputată în dublă manșă) Cupei Americii, unde a întâlnit Brazilia. Uruguayul și-a adjudecat trofeul după o victorie cu 2-0 acasă (un gol marcat de Francescoli) și un rezultat de egalitate, 1-1, pe tărâm brazilian. Enzo se anunța ca o garanție a succesului. La doar 21 de ani, Francescoli a fost numit „jucătorul turneului”.

Sursă foto: pinterest.com

Evident, succesul răsunător a atras atenția asupra sa, și în schimbul sumei de 310.000$, Francescoli s-a transferat la River Plate. Deși a început modest aventura la River Plate, „Principele” a fost numit în 1984 „jucătorul sud-american al anului”, iar în anul următor a devenit golgeterul campionatului argentinian, devenind, totodată, primul jucător non-argentinian care câștigă titlul de „cel mai bun jucător al campionatului argentinian”.

Anul 1986 a fost anul în care Cupa Mondială s-a disputat în Mexic și prima șansă de a întregii planete de a vedea măiestria lui Enzo Francescoli. Paradoxal, echipa națională de fotbal a Uruguayului era considerată una foarte nesportivă, care practica un joc dur, fără milă. În această „insulă stâncoasă” se afla însă și o floare grațioasă și mândră, care înfrumuseța întregul peisaj: Enzo Francescoli. Cum însă știm, „cu o floare nu se face primăvară”. Uruguayul a pierdut în prima fază eliminatorie în fața Argentinei.

După Turneul Mondial, Francescoli s-a transferat în Franța la Racing Club Paris, echipă ce tocmai promovase. Chiar dacă echipa a terminat pe un modest loc 13 în acel prim sezon, Enzo a fost încoronat golgeterul campionatului cu 14 reușite.

În 1987, vremea revanșei a sosit. Finala Cupei Americii a adus față în față echipele Uruguayului și a Argentinei. Dornic să șteargă memoria meciului din 1986, Enzo și-a condus echipa națională către a doua Cupa a Americii consecutivă în fața campioanei mondiale în exercițiu.

„Principele” a refuzat în sezonul 87/88 un contract oferit de Juventus care îl vedea înlocuitorul perfect al lui Platini, și a mai oferit un ultim cadou echipei sale: salvarea de la retrogradare. A fost din nou golgeterul campionatului.

A urmat un transfer la Marseille, unde nu a stat decât un sezon. Cu toate acestea, Francescoli a izbutit să marcheze 11 goluri prin care și-a ajutat echipa să câștige campionatul și să îl farmece, pentru totdeauna, pe atunci necunoscutul Zinedine Zidane. Viitorul mare fotbalist francez avea să recunoască, peste ani, că făcea orice ca să aibă răgazul de-al urmări pe Francescoli la antrenamente, considerându-l un „Dumnezeu al fotbalului”. A fost atât de impresionat și de marcat de geniul lui Enzo Francescoli încât și-a denumit unul dintre copii, Enzo Zidane, în onoarea uruguayanului.

Ușor ironic, după ce a fost eliminat de la următoarea ediție a Cupei Mondiale de către Italia, „Principele” a ales să meargă la Cagliari. Aici s-a confruntat cu o schimbare a poziției sale în teren: din mijlocaș ofensiv, el a fost coborât, fiind însărcinat cu coordonarea jocului. N-a mai reușit să marcheze la fel de multe goluri, dar rafinamentul său s-a văzut dincolo de cifre, iar fanii l-au prețuit din primul până în ultimul moment.

După o scurtă perioadă petrecută și la Torino, Enzo s-a întors la River Plate. Și-a făcut simțită prezența încă din primul sezon. În ciuda vârstei, Francescoli și-a ajutat echipa să termine neînvinsă acel sezon (primul din istoria clubului), revenind pe poziția sa clasică de mijlocaș ofensiv.

În 1995, „Principele” avea să-și conducă echipa către o nouă Cupă a Americii, învingând de această dată Brazilia lui Zagallo. Un an mai târziu, River Plate avea să câștige Cupa Libertadores. În finala Cupei Intercontinentale, elevul și-a întâlnit idolul. Juventus, cu Zinedine Zidane în teren, și-a disputat trofeul împotriva River Plate-ului lui Enzo Francescoli. Chiar dacă Zidane a avut câștig de cauză, la finalul meciului l-a elogiat în cei mai măgulitori termeni pe Francescoli, înclinându-se, odată în plus, în fața genialității sale.

În anul 1999, în fața președinților din Uruguay și Argentina, Enzo „Principele” Francescoli și-a disputat meciul de retragere, încântând pentru ultima oară ochii, înlăcrimați de această dată, ai spectatorilor ce au rămas veșnic recunoscători pentru că au avut șansa să vadă că fotbalul poate fi jucat și altfel.

Sursă foto: lacelesteblog.com